E de presupus că Independența, mai corect Neatârnarea, fiind vorba doar de vasalitate față de Sultan și nu de stăpânirea acestuia, a fost pregătită în detaliu cu mult înainte de conflictul ruso-otoman, în mod logic ea neputând surveni decât în urma declanșării cândva a unui război între cele două imperii. Se deducea o alianță contra naturii cu Țarul, marele dușman, iar aceasta impunea cea mai serioasă analiză pentru războiul diplomatic și listarea obiectivelor politico-militare pentru încheierea unor tratate cât mai favorabile. Cum oricând se putea ivi ocazia, este mai mult ca sigur că ei s-au pregătit în prealabil, probă „abilitatea” de care a dat dovadă I.C. Brătianu în anii 1876-1878: nimic nu l-a luat prin surprindere, nici rușii, nici germanii, nici evreii! Cum Neatârnarea demara simbolic intrarea României în Europa, viața parlamentară urma și ea noua traiectorie, în locul grupurilor ideologice trebuind să apară partidele. În 1875, deci înainte cu trei ani de obținerea rupturii efective de suzeranul otoman, a luat ființă, prin reunirea tuturor grupurilor de nuanță liberală, Partidul Național Liberal, un partid mai întâi național și apoi liberal, urmaș direct al Partidei Naționale. Deviza „Noi prin Noi”(Prin noi înșine), preluată și de Carol I, exprima clar doctrina pașoptistă pe care se întemeia strategia noii forțe politice. În jurul ei s-a discutat aprins în casa și în grădina lui Mazhar Pașa (Sir Stephen Bartlett Lakeman), colonelul britanic agreând, spre indiganrea lui Rosetti, liberalismul pur, individualist și transnațional.
„Românul liberal va prospera doar într-un stat puternic și național și doar în folosul națiunii sale. Voiesc o națiune de liberali, nu o adunătură de liberali anarhici. Pentru asta am luptat și asta doresc” explica Rosetii, susținut fiind de Brătianu și Kogălniceanu. După fondarea PNL urma Neatârnarea. Ocazia mult așteptată a mijit în 1876 și a căpătat contur în 1877. Războiul ruso-otoman, provocat de ruși, avea substrat panslavist. Pretextând că dorește eliberarea popoarelor creștine subjugate de Poartă, Rusia urmărea, în realitate, cotropirea ținuturilor carpato-balcanice și stăpânirea Strâmtorilor. Providența a aranjat astfel încât Carol I să aibă un aport decisiv în stabilirea învingătorului, Osman Pașa să se predea românilor, iar Înalta Poartă să recunoască Neatârnarea României, răsturnând planurile Rusiei, somată de marile Puteri să-și întrerupă marșul imperialist spre Constantinopole. Trădându-și intențiile cotropitoare, de altfel bănuite de întreaga suflare românească, retragerea armatei țariste s-a oprit la Dunăre. A fost necesară intervenția energică a împăratului Wilhelm I de Hohenzollern pentru ca Țarul să ordone retragerea peste Prut (ce s-ar fi întâmplat cu Vodă Cuza pe Tron ?), trebuind în cele din urmă să se mulțumească doar cu județele dunărene ale Basarabiei, retrocedate Moldovei la încheierea Războiului Crimeii. Acest episod, caracteristic Marelui Vecin de atunci, a fost argumentul care i-a condus în mare grabă pe „frați” la pregătirea penultimei etape din program: făurirea Regatului. Titlul de Alteță Regală acordat imediat prințului Carol trădează precipitarea lor. După sondajele diplomatice și proclamarea Regatului, în ziua de 10 mai 1881 Mihai Pherechide și C.A. Rosetti i-au încoronat pe Carol I și, respectiv, Elisabeta, Regi ai României. Din discursul lui Rosetti este de reținut o frază cu semnificații profunde: „Nu în deșert s-a proclamat Independența și vitejii fii ai poporului român au vărsat sângele lor pe câmpiile de luptă ale Bulgariei. Pentru a asigura Independența s-a proclamat Regatul. Fiecare din aceste fapte săvârșite de noi înșine a răsunat adânc în sufletele tuturor”. Cu alte cuvinte încoronarea regilor semnifica însăși încoronarea luptei sale și a fraților de ideal. Altruist, Rosetti va pune, însă, întregul merit în seama națiunii: „Nicio altă națiune nu s-a ridicat mai repede prin ea însăși și numeai prin ea!”. Emoționat, a adăugat, folosind pluralul „frățesc”: „Ca și acum 25 de ani, zicem românilor: Voiți și veți putea! Luminați-vă și veți fi!”. La banchetul dedicat ziarului „Românul”, cel mai important din epocă, va lămuri istoricul acestei devize: „Mi-ați vorbit de virtute, de iubire; mi-ați amintit că am luat deviza „Voiește și vei putea, luminează-te și vei fi”. Nici aceasta nu este meritul meu: iubirea am învățat-o de la dânsa (o arată pe Maria Rosetti) și deviza de care vorbeați, el mi-a dat-o (îl arătă pe I.C. Brătianu)”.
Înfiriparea Regatului odată realizată, luminații naționaliști, majoritatea ajunși la vârsta senectuții, au mai avut o ultimă dorință.: să fie martori la crearea Patriei Române. Cum să fi patriot român fără patrie românească, cazul românilor habsburgici și al basarabenilor? „Vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul” trebuiau refăcute. Dorința aceasta ar fi fost, într-adevăr, încununarea supremă a luptei lor de-o viață. Venise, oare, ceasul reîntregirii? Li se părea (sau doreau să li se pară) că Austria și Rusia, potolite și afectate de agonia militarismului, sunt vulnerabile în fața răsculării românilor din provinciile subjugate. Îndeosebi Austria li se părea mai ușor de convins să cedeze teritorial. Urmarea acestei păreri prefăcută în convingere s-a numit „Societatea Carpați”, pe care au înființat-o simbolic în ziua sfântă de 24 ianuarie a anului 1882. Rosetti și Kogălniceanu au fost inițiatorii și sufletul ei, adică doi dintre stâlpii României moderne. În acea zi s-au adunat în Sala Orfeu din București frații de toate riturile și orientările politice, de la preoți la francmasoni și atei, de la junimiști la radicali, însă, toți români unul și unul. Se constatase că proclamarea Regatului Român și Încoronarea au fost percepute de populația românească de peste munți ca un semn divin și ca un semnal pentru constituirea „Imperiului Daco-roman”(ce frumos sună!). Cum bănuise contele Andrassy, ministrul de externe habsburgic, încă din iulie 1877, acțiunea urma să fie condusă local de membrii Partidului Național Român. În vara anului 1882, printr-o proclamație scrisă de Rosetti și tipărită în București de sibianul Carol Göbl, românii ardeleni erau îndemnați să se ridice la luptă pe baza unui plan strategic elaborat, se pare, de bătrânul pașoptist Axente Sever. În exterior, ajutorul masonic „frățesc” consta în răscularea Herțegovinei, cu scopul vădit de a dispersa armatele Vienei. Semnalul era așteptat dintr-un moment în altul. Însă nerăbdarea l-a îndemnat pe Rosetti să comită o gafă care a compromis totul. Iată ce s-a întâmplat: cu ocazia sărbătoririi lui Ștefan cel Mare în prezența Regelui Carol I, Rosetti a ținut la Iași un discurs mai mult decât străveziu, împănat cu sintagma „tuturor românilor”.
Astfel, „Eroul Moldovei a fost Domnul tuturor românilor” sau – mai grav – „Poporul român păstrând conștiința marii misiuni ce are ginta latină la Dunăre, își va strânge rândurile din ce în ce mai mult și mai tare și astfel, desigur, va fi triumfător”! Discursul, limpede ca lacrima, se încheia cu urarea: „Trăiască Măriile Lor, Regele și Regina românilor” ceea ce nu era același lucru cu forma „Regele și Regina României”. Gravitatea discursului era dublată atât de faptul că Rosetti vorbise în numele Camerei și al Senatului, deci oficial, cât și de acompaniamentul în fond și în formă datorat lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și lui Petre Grădișteanu, toți trei figurând pe lista „Societății Carpați” întocmită de poliția secretă habsburgică. Zadarnic s-a zbătut Maria Rosetti să arate în scrisorile trimise în Ardeal că a fost o simplă greșeală de exprimare, sperând că, înainte de a ajunge la destinatari, vor fi deschise și citite de agenții poliției austriece. Dezastrul nu mai putea fi oprit. La atenționarea lui Bismarck, I.C.Brătianu și D.A.Sturdza au fost obligați să condamne mișcarea de eliberare, chiar să se dezică de ea, producând între ei și Rosetti o ruptură altfel imposibilă. Mai mult, în noaptea de 27 ianuarie 1884 un „foc pus” a prefăcut în scrum întreaga avere a familiei Rosetti: tipografia, arhiva, biblioteca. „Scăpară cu viață abia îmbrăcați”, nota îngrozită Sabina Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu. „Sunt mai sărac ca niciodată” i se va plânge Rosetti „fratelui” Armand Levy două luni mai târziu. În Parlament i s-a propus o pensie, pe care a respins-o indignat: făcuse politică pentru națiune și stat, nu pentru buzunare sale. Era o atitudine de boier, nu de mârlan. La 8 aprilie 1885, C. A. Rosetti, unul dintre creatorii Statului Român se stingea din viață sărac lipit. Va fi înmormântat la Cimitirul Bellu, fondat de el în 1864.
Crezul său: Statul Român, se înfăptuise.
Visul său: România tuturor românilor avea să mai aștepte patru decenii, când va fi eternizat prin Încoronarea de la Alba Iulia.