Văd cum se aprind una câte una luminile în miradoarele din Mágina sub un cer senin și violet unde încă nu s-a lăsat noaptea, becurile ce pâlpâie și vibrează la colțurile ultimilor case ca niște flăcări de gaz și lămpile ce atârnă deasupra pieței și ale căror cercuri de lumină se balansează când vântul scutură sârmele întinse între acoperișuri mișcând umbrele femeilor singuratice care merg cu capul în jos și bărbia băgată în broboada de lână, ducând o garniță de aramă cu lapte sau un făraș cu jăratic acoperit cu cenușă. Se îmbracă gros cu ciorapi de lână, cu pâslari negri, cu pulovere închise până la gât peste șorțuri, și merg aplecate împotriva nopții sau a vântului, ajung acasă și nu aprind încă lumina, lasă la ușă fărașul cu jăratic în timp ce-și caută un brasero și îl umplu pe jumătate cu cărbuni, și apoi, împrăștie jăraticul peste ei, îl scot în pragul ușii pentru ca vântul serii, suav ca briza mării, să-l aprindă mai repede. Nu contează memoria ci privirea, văd în penumbra rece acea strălucire ce devine mai vie pe măsură ce întunericul pune stăpânire pe străzi, îmi miroase a fum și a frig, fum de cărbuni încinși aurii și roșii în amurgul albastru și a rășină și a lemn ud de măslin, îmi miroase a iarnă, a noapte de noiembrie sau de decembrie în a cărei nemișcare un pic dezolantă se percepe un soi de răgaz, pentru că de câteva zile s-a terminat cu tăierea porcilor și încă n-a început culesul măslinelor, îmi amintesc de o femeie cu un șal negru și părul alb strâns într-un coc, ce înnebunise și în fiecare după-amiază, aproape pe înserate, cobora pe strada Pozo mergând cu pași mărunți foarte aproape de perete și fura o piatră de la lucrările ce se făceau la Casa de las Torres și se întorcea ducând-o ascunsă sub șal ca și cum ar fi adăpostit o pisică, zâmbind, vrând să disimuleze, murmurând, ca și cum i-ar fi vorbit pietrei, pisicii inventate, copilului despre care se spunea că i-ar fi murit când era tânără.
Bărbații au venit acum o clipă de la câmp și au legat animalele de gard în timp ce le descărcau și le deshămau, au aprins luminile galbene din porticurile pietruite și din grajdurile calde și mirosind a bălegar, obosiți și ursuzi, răpuși de munca extenuantă, dar în încăperile unde femeile vorbesc încet sau rămân într-o laborioasă tăcere cu zgomot confuz de croitorie se menține încă un semiîntuneric abia luminat de becurile de pe stradă și de ultima strălucire a cerului în asfințit, albăstrui și roșiatic în depărtările de la apus. A rămas în cameră, lângă fereastra ale cărei obloane se vor închide îndată ce se va aprinde lumina electrică, o urmă de albeață nu se știe de unde care scoate în evidență ca pe niște pete fețele, mâinile, pânzele albe din rafturi, strălucirea pupilelor, cu un aer absent, ațintite pe stradă unde răsună pași și fragmente foarte clare de conversații, pe scala luminoasă a radioului unde sunt cifre și numele posturilor și ale orașelor și ale îndepărtatelor țări de unde provin, și o mână mișcă încet butonul și acul se deplasează prin locurile unei geografii inaccesibile până se oprește la o muzică amestecată la început cu fluierături, cu voci străine, cu un zgomot surd de hârtii rupte, muzica unui anunț sau a unui cântec sau a unui serial, cum e posibil să fie oameni în această cutie atât de mică, cum se fac atât de mici, pe unde reușesc să intre, prin crăpături, ca furnicile, vocea unui crainic răsună solemn și aproape amenințător, “Mașina numărul treisprezece”, declamă, “romanul original al lui Xavier de Montepin” și se aude în încăpere tropotul lent al unui cal și un scârțăit de roți metalice pe pietrele bătute cu furie de ploaia unei ierni străine și din alt secol, din alt oraș, nu încap doar oameni, ci și plouă în radio și galopează cai, Paris, spune crainicul, dar nu mai ascult cuvintele sale, sunt șterse de distanță sau de zgomotul de copite de animale care nechează în grajd, se îndepărtează ca și cum s-ar pierde postul și deși continui să mișc în van butonul, privind acea lucire enigmatică ce provine dinăuntrul aparatului, ca o rază de lumina ce strălucește sub o ușă, înăuntrul unei case închise unde trăiesc doar voci, toate vocile imposibile din lume, lumina aprinsă la o fereastră de la Casa de las Torres, unde a trăit singură și nebună îngrijitoarea care a găsit odată mumia neputrezită a unei femei foarte tinere care după spusele bunicului meu Manuel fusese prinsă și zidită de un rege maur. O trăsură coboară pe strada Pozo și roțile metalice și copitele cailor răsună asurzitor pe caldarâmul de piatră, și deși când trece nu se vede nimeni după perdeluțe copiii cântă cântecul lui don Mercurio “Cioc, cioc, Cine e, Doctorașul cocoșat, ce vine la încasat pentru vizita de ieri”, sfidându-l pe vizitiul cu livrea verde și urcându-se pe grilajul gardului ca să zărească fața gălbejită a doctorului în spatele perdeluțelor de mătase neagră ce acoperă geamurile trăsurii. De foarte departe aud acele voci ca și când m-ar despărți de ele gardurile de nuiele ale ogrăzilor și văd umbra furișată a unei femei ce leagănă la pieptul ei o piatră de caldarâm și pe cea a orbului pe care l-au împușcat în ochi cu două gloanțe cu sare când era tânăr și omora caii în galopuri furioase, aud în noaptea de iarnă rumoarea surdă și constantă a orașului și o asociez fără nici un motiv cu traficul, dar nu este posibil, în Mágina, în iarna acelui an pe care nu știu să-l socotesc și care cu siguranță că e anterior memoriei mele și a vieții mele abia se aud motoare de automobil, și în orice caz mă aflu destul de departe ca să le aud, de parcă aș trece cu coatele sprijinite de balustrada unui iaht prin fața luminilor unei capitale maritime ce abia se distinge la orizontul cețos al mării. Singurul zgomot pe care îl pot auzi sunt pașii bărbaților și ai cailor, roțile căruțelor, ecoul metalic al ciocănelelor de la uși, vocile vecinelor, cântecele ce le cântă în cor copii ca să exorcizeze frica imemorială la sosirea nopții, ah ce frică îmi e să trec pe aici, dacă mumia mă aude, totul ca înmănușat în tăcere, clopotele bisericii care bat pentru slujbă sau înmormântare și fac ca femeile să se închine în camerele lor în penumbră, mugetul lent al vacilor ce se întorc după ce-au băut apă la cișmeaua de la zid și urcă spre piața San Lorenzo, în drum spre ogrăzi, conduse de văcari morocănoși ce le lovesc pe spate cu bâtele lor mari cu măciulie, și când o iau în șir pe strada Pozo se aude mai puternic ecoul copitelor și al copiilor care se fac că nu aud când mamele îi cheamă și se mai joacă încă sau își povestesc istorii la lumina felinarelor de la colțuri, se dau la o parte de frică să nu fie luați în coarne, se urcă pe garduri, se ascund în gangurile de la intrări și cântă un cântec ca să alunge primejdia, Bau-Bau, ia-l pe omul negru și pe-ăl colorat, nu-l lua pe cel alb, că e prea sărat.
După trecerea vacilor rămâne pe stradă un miros cald de aburi și bălegar, o dezolare nocturnă ce devine în mod inexplicabil mai apăsătoare din cauza luminilor de la ferestrele birourilor, din tavernele întunecoase unde bărbații beau cu coatele pe butoaiele de vin, mai sus, spre nord, dincolo de întinderea pustie a pieței General Orduna, unde cadranul ceasului s-a luminat în același timp și cu aceeași nuanță uleioasă ca balcoanele de la poliție, în vitrinele magazinelor goale unde vânzătoarele, care au mâinile la fel de albe și suave ca ale popilor și tot ca ei și le freacă, strâng țesăturile pe tejgheaua de lemn lustruit înainte de a închide și a se despărți glumind în timp ce-și ridică gulerele de blană cu care sunt căptușite paltoanele lor și își freacă mâinile de zor, înghețate de frigul blând ca de biserică, vânzătoarele docile ca niște sacristani de la El Sistema Métrico, magazinul cel mai mare de țesături și confecții din Mágina care se află în fața bisericii Trinidad, și unde este angajat pe un post neînsemnat de curier și băiat bun la toate Lorencito Quesada, viitor ziarist local cu vehemență de reporter, corespondentul orașului la ziarul provinciei, Singladura, ce se vinde foarte aproape, la chioșcul din piață, unde tata mă trimitea în fiecare vineri să-i cumpăr jurnalul Siete Fechas, care avea pe pagina dublă din mijloc povestea ilustrată a unei crime. Dar nu vreau să mă îndepărtez așa de mult, mă întorc pentru că nu mă conduce mâna caldă a mamei și mi-e frică să nu mă pierd pe aceste străzi necunoscute și largi pe unde circulă automobile negre, dintre care unele sunt conduse de tuberculoși cu halate albe ce fură copii ca să le scoată sângele, văd din nou strada Pozo, pietruită și întunecată, cu lungi garduri de nuiele ale ogrăzilor și buiandrugi de piatră, cu vestibule unde licăresc candele sub imaginea lui Iisus Hristos și a Inimii sacre, apoi piața Altozano, foarte mare, văd fântâna unde se strângeau în toate diminețile femeile gălăgioase cu ulcioarele lor, vorbind în gura mare în timp ce-și așteptau rândul, spuneau că în Casa de las Torres a apărut corpul neputrezit al unei sfinte într-o urnă de cristal și că miroase a apă de trandafir sau a parfum de biserică. Noaptea piața Altozano are ceva de graniță și de abis, bătută de vântul rece, ce clatină cercul de lumină al unicului felinar care o luminează și aduce dinspre maidanele din cealaltă parte a orașului sunetul goarnei ce dă semnalul pentru rugăciune la poarta cazărmii de infanterie, ale cărei ferestre orizontale și acum luminate îi dau un aer de hală industrială ridicată chiar la marginea terasamentului, la capătul orașului, sub cerul vânăt și roșu din apus, în fața văii Guadalquivirului, trecând peste ultimele rămășițe albe ale drumului ce duce de cealaltă parte a râului și a satelor de pe costișele Sierrei, pete albe în întunecimea albastră; un bărbat, maiorul Galaz, proaspăt ridicat în grad, abia sosit la Mágina, le vede de la fereastra dormitorului său din pavilionul ofițerilor când își ridică ochii obosiți de pe cartea pe care n-o va mai putea citi dacă nu aprinde lumina, se uită la cartea închisă și la pistolul în teacă pus pe masă și își încleștează fălcile și închide ochii întrebându-se ce senzație ai cu adevărat când mori, câte minute sau secunde durează frica absolută. În grădina tatălui meu unchiul Rafael, unchiul Pepe și locotenentul Chamorro vorbeau deseori despre el, și pe mine mă impresiona acest nume atât de răspicat și de ciudat că îl puteai atribui doar unui om imaginar, unui erou la fel de inexistent ca și Cazacul Verde sau Mihail Strogoff sau ca generalul Miaja, maiorul Galaz, care a dejucat el singur conspirația rebelilor, povestea unchiul Rafael, privindu-ne cu ochii săi mici și umezi, care și-a scos pistolul în mijlocul curții, în fața întregului regiment încolonat în acea noapte sufocantă de iulie, și a tras drept în pieptul locotenentului Mestalla spunând apoi, fără să strige, pentru că niciodată nu ridica tonul: “Dacă mai e vreun trădător să facă un pas înainte”.
Acum, mai mult ca oricând mă impresionează acest nume pe care nu l-am mai auzit și nici nu l-am spus din copilărie, și îl văd pe el, pe fostul maior Galaz, mulți ani mai târziu, dar cufundat totuși chiar în acest timp imuabil al distanței absolute unde viii și morții se mișcă la fel ca umbrele, înalt, puțin adus de spate, cu haină și pălărie, cu papion în loc de cravată, coborând pe strada largă și pustie ce acum se numește Dieciocho de Julio și unde cu mult timp în urmă s-au tăiat castanii mari ce adăposteau în diminețile de aprilie o larmă de păsări. Îl văd apropiindu-se încet și fără chef nici nostalgie de cazarmă și oprindu-se auzind foarte aproape sunetul goarnei pentru rugăciune într-o seară de noiembrie sau decembrie. Își dă seama că s-a oprit dintr-un impuls automat al tinereții sale, că a fost cât pe ce să ia poziția de drepți și să-și ducă mâna dreaptă la tâmplă, de parcă n-ar fi trecut treizeci și șapte de ani de atunci, și jumătate de viață de când nu mai poartă uniformă și că nu are o patrie și o republică căreia să-i fie fidel, și când pornește din nou nu mai merge înainte, nu de teama unei melancolii abstracte ci a plânsului fără nici o explicație ori mângâiere, se întoarce și vântul rece îi șfichiuiește fața și îl face să-și dea seama că are ochii înlăcrimați, și îl văd urcând agale spre străzile mai luminate din centru, unde nu mai ajunge mirosul pătrunzător și fertil al pământului iernatic, nici zgomotul apei în șanțurile de scurgere de-a lungul drumurilor ascunse sub bălării și stufăriș, așa de adânci încât ți-e frică să te apropii de marginea lor, de desișul fără fund în care uneori se mișcau șobolani invizibili sau vipere pe care imaginația îi transforma, noaptea mai ales, în caimani și tigri, în pitoni, în juancaballosș1ț feroce. Dar pe drumurile de țară nu mai e aproape nimeni, doar vreun grădinar întârziat ce duce de hăț un catâr încărcat cu zarzavaturi, sau vreun copil care se ajută la urcuș agățându-se de coada animalului și e mort de somn, de oboseală și de frig, sau un bărbat foarte tânăr, tatăl meu, ce-și face socoteala cât timp trebuie să mai aștepte până să se însoare și câți bani îi mai lipsesc ca să-și poată cumpăra o vițică, tatăl meu adolescent, cu o figură foarte serioasă și o gură de copil încă, cu părul bărbătesc ondulat, dat cu briantină, zâmbind speriat în fața aparatului de fotografiat al lui Ramiro Retratista. Aproape că-l recunosc de departe, așa cum copil fiind îl recunoșteam între oamenii de la piață după felul în care mergea cu un imbold de uimire și blândețe, cu toate că nu-i vedeam fața, dar nu știu să socotesc câți ani avea pentru că nu-i disting foarte bine trăsăturile și nici subdiviziunea și numărătoarea abstractă a anilor, și timpul acelei înserări nu seamănă cu cel al vieții mele de acum, nu se scurge și nu trece ca orele și săptămânile și zilele ceasurilor digitale și al calendarelor automate, se rotește îndepărtându-se în goană și revine într-o ușoară continuitate ca o lanternă magică unde uneori trecutul are loc mult mai târziu decât prezentul, și toate vocile, figurile, cântecele, visele, numele, strălucesc fără să se confunde într-un prezent simultan.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Leda. Traducere și note de Eugenia Alexe Munteanu