De când a ieșit pe piață fabulosul “Jurnal de la Păltiniș” suntem condamnați să citim personalitatea lui Constantin Noica prin această prismă. Rareori apar elemente care să schimbe imaginea maestrului zugrăvită atunci, cel mult o pot nuanța.
Cartea lui Gabriel Petric, având un titlu nu tocmai inspirat, “Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica”, (Editura Limes, Cluj Napoca, 2009), nu face decât să confirme cele afirmate mai sus. Dar nu este nicidecum singura carte despre maestrul de la Păltiniș care să facă aceasta. Ceea ce miră este că apare abia acum, tocmai fiindcă are – spre deosebire de altele – ceva consistent de spus.
Gabriel Petric își propune să răspundă la două întrebări: (1) De ce l-am căutat pe filosoful de la Păltiniș și (2) La ce bun ne-au condus aceste întâlniri? Și trebuie să spunem imediat că folosirea pluralului este justificată întrucât cartea cuprinde relatări, scrisori, frânturi de gânduri adresate mai multor aspiranți la înțelepciunea nicasiană. Este vorba despre Mihai Carataș, Virgil Diaconu, Augustin Pop, Traian Ștef, și Dorin Ștefănescu care, declară cu generozitate Gabriel Petric, devin co-autori ai cărții.
M-am întrebat adesea de ce nu avem parte încă de o ediție “Opere complete” din C. Noica. Răspunsul ar putea veni inclusiv de la această ultimă apariție editorială: Noica este mai mult decât opera sa scrisă. Fiindcă Constantin Noica înseamnă și înrâurirea decisivă pe care a avut-o asupra unor oameni, și editarea (în sfârșit!) a “Caietelor lui Eminescu”, demers al cărei părinte a fost, și multe altele. Iată de ce poate abia generația lui Sorin Lavric va avea putința să purceadă la editarea operei omnia. Din care nu vor putea lipsi scrisorile adresate cu generozitate unui număr surprinzător de mare de învățăcei sau doar aspiranți. Să recunoaștem, puțină lume a auzit de numele enumerate mai sus. Vă asigur că cel puțin câțiva au “încasat” lecțiile nicasiene cu bun folos spiritual. Iată o primă mărturie făcută de Marius Iosif:
“Și totuși am câștigat ceva nespus de prețios de la Noica, bucuria de a locui acasă, de a face din fiecare clipă o sărbătoare spirituală și de a lucra pentru cultura românească, de a trăi efervescența creației în total dispreț față de neroziile dictaturii comuniste” (p. 7). Căci “Drumul pe care ni l-a arătat Noica era drumul unei Românii ce ar fi fost să fie, dacă istoria nu ar fi împins-o pe căi aberante (…). Marea lecție a lui Noica a fost una de locuire și nu e puțin lucru când această lecție e dată de un filosof. A te reînrădăcina în pământul tău, a da rod în această țară ce se dorea a fi pustiită spiritual” (p. 8)…
Să parcurgem așadar câteva dintre scrisorile lui Constantin Noica adresate unor tineri și (aproape) necunoscuți discipoli.
“Articolul d-tale m-a interesat, în primul rând prin “scriitură”. Dacă vrei, dă-mi date despre d-ta și ce ai făcut până acum în materie de cultură. Eventual ne-am putea întâlni și aici, cu anunț prealabil (…) sau la Sighișoara, în cazul că știi 2-3 tineri de mare înzestrare, până la 25 de ani, pe care i-aș putea ajuta cu un sfat de viață.” (C. Noica lui Marius Iosif, p. 11)
“Cum stați cu lucrul? Dar cu profesiunea? Aveți cele șase ore libere pe zi? Vă pot ajuta cu ceva?” (C. Noica lui Marius Iosif, p. 62)
…Sunt, deocamdată, doar câteva “manevre” de captatio benevolentiae. Dar maestrul știe să fie și aspru atunci când situația o impune:
“Îmi spui că studiezi elina și germana “cu greu”, ceea ce înseamnă fără nici o bucurie, poate chiar fără convingere că-ți sunt indispensabile, mai ales ultima. Pe de altă parte nu-mi spui ce lecturi organizate faci. Îți repet: cineva poate fi foarte “citit”, fără a fi cult, și poate rătăci oricât în cultură, fără a ajunge la cultura mare. Printre cei 20-25 de tineri căutați și reținuți de mine (pentru ei, nu pentru gloria mea didactică), te puneam în primele rânduri, dacă nu în frunte. Aș regreta mult să mă dezamăgești. Ai înainte o jumătate de an liber, în care se poate face ceva. Viața se petrece în “salturi”, ca pe front. Te îndemn deci să faci acum un salt bun; să încerci a face doctoratul, ca să-ți pot da câteva hârtii; în orice caz să te pregătești a înfrunta greutățile exterioare cu un bun și activ echilibru interior.” (C. Noica lui Gabriel Petric, p. 91).
…Și peste doi ani:
“Mă întrebam ce mai faci și mă gândeam că ai abandonat cursa. Scrisoarea d-tale de acum doi ani îmi arăta că întârzii în daciada culturală românească și că nu pari a face efortul pe care ți l-am cerut, în interesul d-tale. Dacă între timp l-ai făcut (de pildă dacă ți-ai însușit cât de cât germana) îți pot da hărtiile făgăduite (formularele verzi pentru bursa Humboldt – nota autorului). În orice caz te mai aștept un an sau doi, căci îmi pusesem bune speranțe în d-ta. (C. Noica lui Gabriel Petric, p. 95).
Cu alte cuvinte, ceea ce vrem să arătăm în articolul de față este că “Bătrânul” – așa cum îl numeau uneori Liiceanu, Pleșu & co – deținea cu măiestrie arta îndrumării. Putea fi precum un părinte iubitor:
“Te aștept cu toată prietenia în Martie. Mă bucură mult să aflu de tot ce ai făcut și mai ales că ai intrat sau intri în ordinea societății, cu profesiunea și cu mariajul.”
Sau: “M-a întristat să aflu că ai abuzat de puterile trupești. Ai grijă de tine, căci te așteaptă cel puțin 4 decenii de cultură”. (C. Noica lui Mihai Carataș, p. 113-115),
…să fie aproape patetic (dacă nu cumva o spunea cu un zâmbet ștrengar în colțul ochilor):
” – Cum te rabdă inima? Cum te rabdă inima, repet, să nu mergi la ei acasă, să-i citești în original pe Platon și pe Hegel?!” (dintr-o întâlnire cu Marius Iosif, p. 18),
…să fie persuasiv:
” – Alții, mai puțin înzestrați ca tine, dar cu mai multă vrednicie, au realizat mai mult. Mă ierți, Gabriel, că te-am certat. Nu te superi…” (dintr-o “revedere” cu Gabriel Petric, p. 112),
…sau știa să-și adapteze programul “ascezei” culturale în funcție de capacitatea de asimilare a discipolului:
“Sfatul meu este să nu abuzezi de tine. Lucrează mai puțin decât spui (2-3 ore pe zi, dar regulat) și caută să-ți păstrezi seninătatea și destinderea” (C. Noica lui Mihai Carataș, p.116).
Să nu exagerăm însă, alături de câțiva dintre cei sus-numiți și care fuseseră deja “selecționați” de Antrenor pentru a deveni cai de curse, la Păltiniș s-a ajuns în ultimii ani, după publicarea “Jurnalului…”, la un adevărat pelerinaj – cu toate făcutele și nefăcutele unui asemenea gen de devoțiune. Astfel încât, inerent, cartea de față conține și frustrări. Fără a se fi prins de răspunsul mult prea politicos al lui C. Noica, Virgil Diaconu găsește un bun prilej – taman în cartea de față – pentru a se plânge că nu a fost editat nici de Humanitas (deh) nici de Paralela 45. Se vede că n-a învățat nimic, până azi, din ceea ce-i scria Noica: “Mâhnirile D-voastră îmi sunt de înțeles ca om, dar nu și ca poet. Vă doresc să obțineți acea excepție care să vă facă indiferent ecoul în imediat” (p.144).
Este o carte care, chiar dacă se află – vizibil – în siajul “Jurnalului…”, are, totuși, propria-i personalitate date fiind experiența de viața cu care contribuie fiecare dintre co-autori. De unde și cele câteva “revederi” cu Noica ale unora dintre tineri, întâlniri care sunt relatate conștiincios. O carte despre feluritele “jocuri” ale relației maestru-discipol: “Observ la Noica o dorință discretă ca ucenicii să-i urmeze calea spirituală, să-i refacă traseul intelectual, ba chiar, poate, să-și însușească idiosincraziile sale.” (p. 38). În fine, o carte despre bucurie – dacă este să ne gândim măcar la atitudinea lui Noica față de studiu: «Ce mare lucru e să faci, orice lucru ar fi, cu plăcere! Deviza sa e, în prezent: “Nulla dies sine laetitia” (Nici o zi fără o bucurie!)» (p. 23). Bucurie de ordin cultural-spiritual, se înțelege.
…Hotărât lucru, acest volum nu se ridică la înălțimea modelului produs de Gabriel Liiceanu dar nuanțele la “Jurnalul de la Păltiniș” aduse de această carte sunt de o mare frumusețe și generozitate. După cum este și căutarea personajelor sale. Sau, cum spune Marius Iosif (p.10): “Ce am învățat, de fapt, de la Constantin Noica? Doar să facem atâta bine cât era posibil, păstrând și întărind legăturile cu Europa prin cultură. Asemeni acelor muncitori japonezi, blocați de o surpare a intrării în tunelul pe care-l săpau și unde au continuat să sape până la salvarea lor, nu aveam decât să lucrăm pentru România normală, pentru o frumoasă Românie europeană pe care o aveam doar în imaginația noastră”…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producator și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” si redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.