Eu
Sunt zile cînd cuvîntul eu devine insuportabil. Problema cu el este că nu vorbește nicio limbă. De fapt nu știe să spună decît atît: eu, eu, eu. Și l-am avertizat doar: în viață trebuie să fii atent la ceilalți. Trebuie să înveți limbi străine. Puțin efort, zău așa, că doar nu ești singur pe pămînt. Încearcă să înveți măcar o limbă străină pe zi, că doar nu e așa de greu. Uite, cuvîntul tu este mult mai deschis, de altfel are și urechile mai mari, este și mai politicos, știe să spună pardon? de ce? ei și? Nu e puțin lucru, cînd un cuvînt devine capabil să pună trei întrebări inteligente… Uite la cuvîntul noi, ce generos e, ce deschis, un adevărat acoperiș comun pentru toate îndoielile noastre. Nimic mai învăluitor, mai securizant, mai reconfortant decît cuvîntul noi. E un cuvînt pe care îl putem întinde cu ușurință pe o zgîrietură, pe o rană. E un cuvînt-balsam, un cuvînt-pomadă, un cuvînt-consolare. De fiecare dată cînd simțim că ne prinde o angoasă puternică, putem spune noi și imediat sufletul nostru se mai calmează puțin, inima noastră începe să bată ceva mai normal. Cuvîntul noi este dotat cu o imensă capacitate de securizare, este uluitor cît de primitor poate fi el, deschis fără să fie expansiv, comunicativ fără să fie exuberant, abundent fără să fie invadator. Da, între eu și noi există o diferență de morfologie, de comportament, de stil. Deja că acest cuvînt, noi, se îmbracă mult mai decent. Niciodată, dar niciodată cuvîntul noi nu ar îndrăzi să iasă gol-goluț pe stradă, cum o face uneori cuvîntul eu. Nu, cuvîntul noi nu iubește podoabele excentrice, frufrușeniile provocatoare, etalajul de sine însuși. Ca să-mi educ eul nu încetez să-i spun: ascultă puțin această melodie plină de demnitate care emană din cuvîntul noi. Vezi cît de corect este, din punct de vedere politic, Domnul noi?Ticurile sale nu sunt atît de vizibile ca ale dumneavoastră, dragă Domnule eu. Zău, dragă Domnule eu, fiți mai puțin plîngăcios și topiți-vă din cînd în cînd în marmita generoasă și umanistă a Domnului noi. Stați mai mult pe lîngă Domnul noi, experiența vă va fi folositoare pentru a vă rotunji puțin excrescențele demoniace și ireverențele iraționale… Deschideți-vă mai mult, Domnule eu, către Domnul noi, sau chiar către cuvîntul voi. Dacă vă este prea greu să vă apropiați dintr-o dată de Domnul noi, treceți pe la voi, este o etapă interesantă care vă finisează manierele. Cuvîntul voi este întotdeauna bine educat și serviabil. Și tresare imediat ce-i atinge cineva umărul, imediat ce-l întrebi dacă este pe drumul cel bun… Cuvîntul voi are aproape forma unei punți între eu și noi. Altfel spus pentru a ajunge de la eu la noi trebuie trecut pe la voi. Of, am obosit. Credeți-mă, cînd îți petreci așa toată ziua cu cuvîntul eu încercînd să-l aduci puțin la rațiune, simți că înnebunești, că te înmoi, că te îndoi… Nu, cuvîntul eu nu este capabil să se concentreze pe altceva decît pe propria sa persoană. Este cuvîntul care vorbește cu un singur cuvînt, este cuvîntul care nu vorbește decît cu sine însuși. Iar eu, vă jur, sunt exasperat. Cînd aud ce discurs prolix și sofisticat poate pronunța cuvîntul eu cu un vocabular limitat la un singur cuvînt, care mai este și surd și mut și orb și bîlbîit, încrederea mea în șansele umanității de a ieși din transă scade vertiginos (umanitatea fiind jumătatea eului meu). Da, tot mai mult se scufundă în vid cuvîntul eu de fiecare dată cînd spune eu. Gură & limbă Cuvîntul gură are un dinte otrăvit împotriva cuvîntului limbă. Ceea ce se vede cu ochiul liber. Gurile rele spun că totul a pornit de la simplă poveste de lipsă de spațiu, de prea mare proximitate între cei doi. Ambii sunt obligați să-și împartă una și aceeași încăpere fără lumină naturală. Și iată că nu se mai supportă. Și cum în lumea asta veștile circulă ușor din gură în gură iar pereții au urechi, iată că s-a aflat totul. – Încetează să te mai lipești așa de mine, pufăie cuvîntul gură. – Hai nu mai fă pe mironosița, spune cuvîntul limbă. – Ce monument al lipsei de sens poți să fii, îmi vine să te vomit, te simt ca și cum aș avea un păr pe limbă, urlă cuvîntul gură. Cuvîntul limbă rămîne cu gura căscată în fața acestui acces de violență. Dar nici nu înțelege să-și pună frîu gurii: – Tacă-ți fleanca, destrăbălato! Chiar și o gură de canal, chiar și o gură de metrou sau de aerisire ar fi mai simpatică în calitate de colocatar decît tine. De fapt, aceasta este marea lor problemă, lipsa de intimitate, lipsa de marjă de manevră personală. Cuvîntul gură este destul de casnic, îi place să tîndălească în interior și se amuză etalîndu-și peste tot colecția de papile gustative. În fața acestei forme de narcisism cuvîntul limbă îi reproșează cuvîntului gură lipsa de gust. Ceea ce îl face pe cuvîntul gură să vadă roșu de furie și să-l trateze pe cuvîntul limbă de”limbă de lemn”. Vecinătatea lor a devenit un tămbălău care-ți ia piuitul. – Să nu te mai prind că te atingi de cerul meu, strigă cuvîntul gură mai, mai să-și verse plămînii. – Vezi că-ți miroase gura, chicotește cuvîntul limbă. – Ah, ce mult mi-aș dori să fii mort, suspină cuvîntul gură. Mort ca limbile moarte. – Ah, dacă aș putea să fiu surd. Să nu-ți mai aud turuitul măcar timp de o secundă… Dacă aș putea să fiu singur măcar un minut, știi ce-aș face? întreabă cuvîntul limbă. – Nu, da’ îmi stă pe limbă, răspunde cuvîntul gură. Rău Ce milă îmi este de cuvîntul rău! Tot ce face el este rău văzut. Imediat ce iese din casă și începe să se plimbe pe străzile orașului lumea îl privește cu un ochi răuvoitor de parcă ar fi rău famat. Cum deschide gura ca să salute un alt cuvînt și să lege și el o convesație cu cineva i se reproșează că are intenții rele. Și totuși el nu vorbește de rău pe nimeni… Nici nu se ține de rele. Doar că se simte din cînd în cînd rău în propria sa piele, ceea ce de bine de rău o recunoaște. Și le spune celorlalte cuvinte: din cauză de rău de mine însumi sunt și răutăcios cu voi. Este adevărat că ori de cîte ori cuvîntul rău se leagă de un alt cuvînt, se produce o răutate. Niciodată nu reușește să comunice efectiv cu cineva. Și cu toate acestea el nu dorește răul nimănui. Iar uneori își face sînge rău cînd altora le merge rău. Imediat ce se apropie de cineva, un fel de energie malefică emană totuși din cuvîntul rău. Tuturor celor care stau prea mult de vorbă cu cuvîntul rău li se face rău a un moment dat. Și mai e ceva, cuvîntul rău este și puțin complexat. În ciuda omniprezenței sale, el se consideră puțin prea scurt, prea sec la nivelul sonorității, văduvit de muzicalitate… Ah, spune el, uite la cuvîntul redundanță, ce muzicalitate interioară, cîtă bogăție de silabe, ai spune o minge de ping-pong nou-nouță care tot sare pe o masă. Fără îndoială, cuvîntul rău este considerat un soi rău sau o poamă rea. Mai ales din cauza caracterului său lipicios. Cînd te încrucișezi cu el pe stradă e capabil să sară pe tine, să se multiplice și să se țină scai de celelalte cuvinte cu care te plimbi: de cuvîntul sînge, de cuvîntul părere, de cuvîntul inimă, de cuvîntul moarte. De aici și expresiile “a-ți face sînge rău”, sau “cu părere de rău”, sau “a murit de inimă rea”, sau “mi-e rău de mor”. Culmea este că uneori cuvîntul rău se lipește și de cuvîntul bun, și atunci spunem “rău cu rău dar mai rău fără rău”. Da, cuvîntul rău este foarte mobil, neobosit, foarte curios, un cuvînt care scotocește peste tot, deschide toate porțile… Și-i place foarte mult și să călătorească… Îi place să traverseze mările și oceanele, ceea ce a dat expresia “rău de mare”. Îi plac însă și munții unde nu are niciodată “rău de înălțime”. Cuvîntul rău este un celibatar înrăit deși e rău de muscă. Cel mai mult își dorește să-și găsească un partener metafizic durabil, eventual să trăiască în armonie cu contrarul său, de exemplu cu cuvîntul bine. – Am putea trăi în simbioză, ca ziua cu noaptea, ca marea cu cerul, ca viața cu moartea, spune cuvîntul rău cînd dă de bine. Lumea cea rea spune că împerecherea lor este imposibilă, chiar de rău augur. Pînă și între cuvîntul destul și cuvîntul încă relațiile par mai naturale decît între rău și bine. Și totuși, între rău și bine atracția este mult prea puternică. – Lasă că o scoatem noi la capăt, spune cuvîntul rău ori de cîte ori pleacă la drum cu cuvîntul bine. Măcar, de bine de rău, nu vom fi singuri. – Asta e, tot e bine că încercăm, spune și cuvîntul bine. În viață trebuie încercat imposibilul, nu e nimic rău în asta, dimpotrivă. Tot răul spre bine. Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
ROMAN ÎN SERIAL · Ziarul de Duminică
Cabaretul cuvintelor (cuvintele dacă mi-ar fi povestite) (I)/ de Matei Vișniec
Cum voia să fie vărsător, s-a născut pe 29 ianuarie. Totul a început în 1956, la Rădăuți, oraș fabulos tăiat în două de o cale ferată devenită între timp în mod oficial adevărata axă de simetrie a universului. A debutat cu poezie în clasa a patra cînd a versificat o fabulă de La Fontaine. Cînd s-a văzut publicat în revista școlii a avut un frison cultural decisiv pentru tot restul vieții.