Am încercat să imaginez, în acest “cabaret al cuvintelor” un fel de dicționar subiectiv… Dintotdeauna m-au fascinat cuvintele, aceste monade ale comunicării, aceste “cărămizi” primordiale ale limbajului. Am încercat deci, deseori, în poemele, în proza sau în teatrul meu, să scormonesc în interiorul lor, să le identific sursele de energie poetică. Fiecare cuvînt are o “formulă chimică” magică, fiecare cuvînt este de fapt doar vîrful unui iceberg, ceea ce înseamnă că esențialul rămîne ascuns. Fiecare cuvînt are deasemenea o poveste, o istorie, vine dintr-o întîlnire a culturilor și dintr-un efort dramatic al omului de a se apropia de adevăr.

Revoltă În dimineața aceasta, în fața ferestrei mele, o mică adunătură de cuvinte nemulțumite. – Ne-am săturat! – Gata, s-a vărsat paharul! – Suntem tratate ca niște ciumate! – Niciodată nu suntem invitate în saloanele unde se întîlnește “lumea bună”. – Niciuna dintre noi nu a primit niciodată Legiunea de onoare. – Uneori trebuie să trecem strada cu capetele aplecate ca și cum am fi desfigurate de lepră. – Și totuși nu suntem niște cuvinte uitate, asta e clar. – Nu, dimpotrivă, proliferăm din plin în toate gurile. – Și totuși nu ne bucurăm de nici o recunoaștere socială pentru ceea ce suntem… – Pentru rolul nostru terapeutic… – Pentru rolul nostru defulatoriu… Mă uit la ele, analizez compoziția hoardei revoltate. Da, exact cum am bănuit. Sunt din nou aceleași cuvinte care se revoltă: căcat, pișat, cur, putoare, scîrbă, tîrfă, porcărie, lingău, buboi, puroi, gunoi… – Și ce vreți să fac pentru voi? Eu nu sunt decît un scriitor. Nu pot înnobila un cuvînt. De ce credeți că un scriitor ar putea înfrumuseța un cuvînt sau că ar putea să-i ridice demnitatea sau să-l transforme chiar într-un cuvînt mitic? – Se poate, se poate… – Tu poți, în orice caz. – Cum așa? Spuneți exact ce vreți de la mine și vă promit că am să încerc totul. – De prea multă vreme am fost izgonite din limbajul așa-zis “îngrijit”, deși noi suntem mult mai prezente decît alte cuvinte în viața cotidiană. Vrem și noi deci să figurăm, ca și celelalte cuvinte, în poemele lirice, în odele compuse pentru exaltarea iubirii de patrie, în discursurile politice și în editorialele marilor cotidiane. – Și să fim admise și în omagiile funebre, strigă cuvîntul cur. – Stați puțin, stați așa… Nu zic că acest lucru este imposibil, dar am nevoie de puțin timp… – Și vrem să figurăm și în manualele școlare, în textul Constituției, precum și în comunicatele guvernamentale, urlă cuvîntul curvă. – Precum și în discursul prezidențial pronunțat cu ocazia Anului Nou, adaugă cuvîntul porcărie. – Calm, ascultați ce vă spun… Nu că ar fi imposibil, dar… – Și să figurăm și în decretele administrative publicate în Monitorul oficial. – Trăiască egalitatea șanselor în Republica cuvintelor! Avem dreptul să figurăm și în Codul familiei precum și în Codul muncii. – Și la jurnalul televizat de seară de la ora 20. – Da, da… Noi încarnăm contradicțiile ființei umane cu tot atîta pregnanță ca și cuvintele așa-zis “decente”… Și noi suntem o expresie a profunzimii de gîndire, la fel ca și cuvintele corecte din punct de vedere politic. În timp ce încerc să negociez cu cuvintele revoltate aglutinate în fața ferestrei mele, un alt grup își face apariția: spermă, scuipat, căcăcios, excrement, vomă, bale, putreziciune, muci, pustulă, abces… – Și noi ne-am săturat, și noi… – Vrem să fim adoptate în declarațiile de dragoste. – Vrem să figurăm pe felicitările de aniversare. – Vrem să fim invitate la recepția dată de Președintele Republicii cu ocazia Zilei Naționale. – Și noi știm să stăm corect la masă, să facem față… – Știm să facem reverența, să purtăm smoking și papion, să conversăm inteligent, să schimbăm cărți de vizită… – Am fost măturate din limbajul diplomatic în ciuda frecvenței cu care ne regăsim în gura ambasadorilor cînd bîrfesc în cercuri intime… – De ce să fim mereu date la spate, obligate să stăm doar în culise, pitite prin debarale, exilate doar în conversațiile neoficiale? La atîta insistență încep să mă supăr și să le strig adevărul în față: – Mai duceți-vă dracului! Cuvinte de căcat ce sunteți! Bube ale gîndirii, dejecții ale limbajului, rebuturi de doi bani. Cărați-vă înapoi în cloaca puturoasă din care ați ieșit și lăsați-mă în pace. Cuvintele revoltate încep să țopăie de bucurie, sar toate pe mine și încep să mă pupe zgomotos. – Hai c-ai fost tare, ești de-al nostru. Da Fiți atenți în privința cuvîntului da. Cuvîntul da nu este contrariul lui nu, este complicele său. De unde și caracterul său profund contradictoriu. Cuvîntul da se poate face în gura dumneavoastră din ce în ce mai mic, iar dacă nu îl atașați cu o centură de siguranță dispare în neant, ca un dansator pe sîrmă căruia i s-a topit sîrma în timpul dansului. În general cuvîntul da trăiește singur. De altfel nu îi place compania celorlalte cuvinte. S-a obișnuit să iasă singur, să se plimbe singur pe străzile orașului… Și de fiecare dată cînd se încrucișează cu nu trece pe trotuarul celălalt. Între cuvîntul da și cuvîntul nu, cum spuneam, nu este o mare diferență. Afirmațiile cad cu ușurință gravide cînd li se cere un serviciu. În același timp nasc fără încetare copii morți. – Cu, sau fără zahăr? – Da. Poftim, ca să aveți o idee despre adevărata natură a acestui cuvînt. Nu Tuns scurt, aliură severă, gust pronunțat pentru actorii care pot juca orice rol… Nu, cuvîntul nu nu are nimic decisiv în el însuși. Doar căsnicia sa catastrofală cu cuvîntul da îl pune într-o lumină negativă. De cînd trăiește în simbioză cu cuvîntul da, cuvîntul nu și-a asumat încetul cu încetul sarcinile menajere cele mai ingrate. El este cel care spală vasele, el este cel care mătură, el cară cumpărăturile, el scoate gunoiul, pe el îl prinde gripa cel dintîi cînd vine sezonul rece… Iată care sunt sursele naturii sale așa-zis negative. Și totuși între nu și da nu există altă diferență decît cea conferită de context. – Dacă mai spui o dată nu îți rad una de nu te vezi. – Nu da! Cuvinte care ucid, cuvinte care rănesc – M-ai rănit cu vorbele astea… Cînd o aud vorbindu-mi în felul acesta, intru în panică. Și caut imediat cuvîntul vinovat. – Cine a îndrăznit să facă așa ceva? Cuvintele stau însă smirnă, aliniate, în poziție de drepți, mute. Nici unul din cuvintele care au rănit-o nu vrea să-și recunoască fapta. Și poate nici nu sunt conștiente de ce au făcut. Mă uit cu mai multă atenție la rănile ei, la ce au comis blestematele de cuvinte care rănesc. Da, se vede cu ochiul liber că ea e rănită: are obrajii în flăcări, își mușcă un deget, i se scurge o lacrimă pe o geană… Cuvîntul care a rănit-o n-a lovit cu mănuși, a fost poate chiar un cuvînt tăios, cu dublu înțeles. Noroc totuși că lovitura nu a fost mortală. Pentru că există și cuvinte care ucid. – Nu-mi mai vorbi de maică-ta că mă omori cu zile. Iată doar o situație, extrem de grăitoare, cînd cuvintele pot ucide. Cuvintele pot ucide în două feluri: cînd spunem lucrurile pe față și cînd le ținem secrete. Există însă și cuvinte care ne înnebunesc. – Gata, că m-ai înnebunit cu teoriile tale. Și mai grav însă este atunci cînd cuvintele devin ele însele țicnite: – Ești nebun? Cum să-i spui așa ceva? Nu e ușor să comunici cu cei din jur. Trebuie să fii mereu atent, să nu folosești cuvinte care rănesc, să nu folosești cuvinte care ucid… sau cuvinte care înnebunesc, sau cuvinte prea tăioase, sau cuvinte prea otrăvite, sau cuvinte murdare… Și mai e ceva, pentru a reuși efectiv să comunici mai trebuie să verifici dacă nu cumva sunt goale pe dinăuntru cuvintele cu care vrei să vorbești. Petru a verifica acest lucru trebuie să iei fiecare cuvînt și, înainte de a-l pronuța, să-l duci la ureche… Îl duci la ureche și îl scuturi ușor și dacă auzi în interiorul lui un sunet sec, ca și cum i s-ar fi uscat miezul în interior și ar fi rămas acolo prizonier, atunci chiar că nu mai e nimic de spus, cuvîntul cu care voiai să-ți verși sufletul e gol pe dinăuntru. Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
Subiecte #Cabaretul cuvintelor#cuvinte#ROMAN ÎN SERIAL