Yukio Mishima
De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură,
prozatorul, poetul și dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre
scriitorii japonezi emblematici ai secolului XX. Kimitaka Hiraoka,
pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokio, într-o familie
de samurai, și începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece
ani. La șaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară
Bungei-Bunka. Pentru a-și ascunde identitatea față de tatăl său,
adept al unei educații stricte, în conformitate cu cerințele
tradiției, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1943 își începe
studiile la Facultatea de Drept a Universității din Tokio. Cinci
ani mai târziu îi apare primul roman, “Confesiunile unei măști”
(Humanitas, 2003), care îl propulsează în rândul celor mai
cunoscuți scriitori ai noii generații. Mishima începe astfel o
carieră literară fulminantă, publicând în ritm constant romane,
printre care se numără: “Tumultul valurilor” (1954), “Templul de
aur” (1956; Humanitas, 2000), “După banchet” (1960; Humanitas,
2004), “Calea samuraiului” (1967; Humanitas, 2007), “Soare și oțel”
(1970; Humanitas, 2008).” Zăpada de primăvară” (1968), primul volum
al tetralogiei “Marea fertilității”, este urmat de romanele “Cai în
galop” (1969), “Templul zorilor” (1970) și “Îngerul decăzut”
(1970). Autor prodigios, a scris numeroase povestiri și treizeci și
trei de piese de teatru. Întreaga viață a lui Mishima a fost
marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor
(vezi eseul său “Calea samuraiului”, apărut în 1967; Humanitas,
2007). Aceasta îl va împinge în 25 noiembrie 1970, ziua în care
încheie ultimul volum al tetralogiei, la gestul sinuciderii rituale
prin seppuku.
În al doilea volum al tetralogiei “Marea fertilității”, “Cai în
galop”, Mishima readuce în scenă, la aproape 20 de ani de la
evenimentele din “Zăpada de primăvară”, pe doi dintre protagoniștii
poveștii încheiate tragic în primul volum. De data aceasta, nu
dragostea este cea care le va marca destinele, ci onoarea și
sacrificiul în numele unui ideal.
* * *
Umbra unei muște mari a traversat în tăcere arena de luptă,
măturată cu grijă. Când s-a apropiat de masa lungă acoperită cu
pânză albă, așezată în fața oaspeților, s-a auzit dintr-odată
bâzâind tare. Unul dintre oaspeți și-a desfăcut evantaiul, vrând să
o alunge. Gesturile sale elegante i-au amintit lui Honda de ceea ce
citise pe cartea lui de vizită: luptător kendō de rangul al
șaptelea. Discursul spumos al președintelui Asociației Veteranilor
de Război încă mai continua.
Din arena aflată sub ochii lui, ca și din frontonul ieșit mult în
afară al templului, din verdeața care îmbrăca muntele sacru și din
cerul strălucitor răzbătea o răsuflarea arzătoare și violentă. Câte
o pală de vânt trecea peste arenă, cufundată acum în tăcere, dar
unde nu peste mult timp aveau să răsune strigătele de luptă și
pocnetele loviturilor cu sabia de bambus. Vântul părea o fantomă
nevăzută care-și întindea mâinile și picioarele, pregătindu-se
parcă pentru înfruntările bărbătești ce aveau să urmeze.
Honda s-a simțit îndemnat să arunce o privire tânărului Iinuma,
aflat chiar în dreptul lui, de partea cealaltă a curții. Acum
douăzeci de ani, tatăl său ar fi trebuit să fie doar cu vreo cinci
ani mai în vârstă ca Honda și Kiyoaki. Gândul că tutorele posac de
odinioară, venit de la țară, avea acum un fiu atât de mare i-a
amintit dureros lui Honda, care nu avea copii, de trecerea
anilor.
Tânărul asculta discursul lung stând nemișcat, așezat cuviincios pe
rogojină cu picioarele strânse sub el și cu spatele drept. De fapt,
nu se putea ști dacă într-adevăr asculta. Doar ochii îi străluceau
și, cu privirea fixă, înainte, părea făcut din oțel, insensibil la
stimulii din afară.
Avea sprâncenele pronunțate și tenul ușor închis la culoare.
Buzele, lipite strâns, păreau că țin între ele o sabie. Semăna
într-adevăr cu Iinuma, dar trăsăturile lui întunecate, apăsătoare
și melancolice fuseseră parcă retușate, una câte una, iar acum
transmiteau suplețe și ascuțime. “E chipul cuiva care nu știe nimic
despre viață”, și-a spus Honda. “Chipul cuiva care nu știe că
zăpada imaculată, proaspăt așternută, se va topi și se va
murdări.”
Fiecare luptător avea așezate în față, cu grijă, mănușile de luptă
și, deasupra lor, casca, acoperită cu un prosop mic. De sub prosop
se zăreau uneori, strălucind în soare, barele de metal ale
vizierelor. Licăririle poposeau pe genunchii luptătorilor,
acoperiți de materialul indigo al costumelor, accentuând și mai
mult sentimentul de pericol și atmosfera tensionată dinaintea
luptei.
Cei doi arbitri și-au ocupat locurile, unul în față, celălalt în
spate.
― Echipa Albă: concurentul Isao Iinuma!
Auzindu-și numele, tânărul, cu trupul încins în echipamentul de
protecție, a pășit desculț pe pământul ars de soare și s-a închinat
zeului cu mult respect.
Honda s-a pomenit gândindu-se că ar vrea să-l vadă pe tânăr
câștigând. Primul strigăt de luptă a țâșnit de sub casca tânărului,
ca țipătul unei păsări speriate.
Sunetul l-a dus pe Honda înapoi în timp, pe vremea când el însuși
era tânăr.
Îi spusese odată lui Kiyoaki că ei doi, peste ani buni, când toate
complexitatea sentimentelor pe care le trăiau va fi fost dată
uitării, aveau să fie puși laolaltă cu colegii lor din echipa de
kendō, și caracterizați generic drept “tineri cu credința imatură”.
Așa a și fost. Însă surprinzător era faptul că Honda privea acum
nostalgic acea “credință imatură”, ajungând să o considere mai
frumoasă decât credința în divinitățile sofisticate, spre care
avusese înclinație în tinerețe. Prăpastia tinereții în care fusese
împins acum era cu siguranță diferită de cea pe care o cunoscuse
odinioară.
Pentru Honda, primul strigăt de luptă care a rupt tăcerea a fost ca
o crăpătură pe unde au ieșit la suprafață flăcările tinereții.
Simțea cu aceeași prospețime durerea care-i arsese odinioară
pieptul, deși acum era la o vârstă când rar i se mai întâmpla să
simtă durere în suflet.
Era piesa de teatru stranie și serioasă pe care timpul o joacă în
inimile oamenilor. Fără a șterge rugina delicată a neadevărului
care se așterne peste argintul amintirilor, timpul aduce trecutul
din nou pe scenă, cu visele și speranțele de atunci, iar omul își
descoperă fațete neștiute, adânc ascunse în suflet. Așa cum își
privește satul natal din depărtarea unei trecători în munți, și
chiar dacă detaliile vieții petrecute acolo s-au pierdut,
semnificația faptului de a fi trăit acolo devine clară. Chiar și
găurile umplute cu apă de ploaie din pavajul pietruit al pieței
satului, odinioară atât de supărătoare, se văd acum din depărtare
ca niște sclipiri încărcate de frumusețe.
În clipa în care Iinuma a scos primul strigăt de luptă, judecătorul
în vârstă de treizeci și opt de ani a simțit că inima tânărului
ascundea ceva dureros, ca un vârf de săgeată ascuțit, rămas înfipt
acolo. Lui Honda nu i se întâmplase niciodată să încerce să
pătrundă astfel în inimile închise ale tinerilor, pe care, în cele
mai multe cazuri, îi întâlnea pe banca acuzării.
Adversarul tânărului, un luptător din tabăra Roșie, cu plăcuțele de
protecție pentru gât fluturându-i pe umeri ca niște branhii de
pește, a scos și el un strigăt vajnic.
Tânărul Iinuma era liniștit. Față în față, cei doi luptători și-au
dat târcoale, o dată și încă o dată. Când Iinuma a ajuns cu fața
către Honda, acesta i-a putut zări, pe fundalul jocului de lumini
și umbre creat de zăbrelele vizierei, sprâncenele negre, bine
conturate, ochii sclipitori și linia dinților albi, strălucind când
striga; apoi, când tânărul s-a întors cu spatele, i-a văzut ceafa
robustă, proaspăt rasă, sub prosopul împăturit cu grijă și prins pe
sub chingile albastre ale căștii.
Deodată s-a produs o mișcare, ca două vapoare care se ciocnesc,
purtate de valurile agitate ale mării. Panglica albă și îngustă
prinsă de spatele lui Iinuma, semn al echipei pe care o reprezenta,
a fluturat și s-a auzit un zgomot puternic. Adversarul lui Iinuma a
primit o lovitură în cască.
Spectatorii au aplaudat. Iinuma eliminase un concurent. Aflat acum
în fața următorului rival, stând întâi pe vine, apoi trăgându-și
sabia de bambus de la brâu, cu un gest bărbătesc, Iinuma părea deja
că-și domină adversarul.
Până și pentru Honda, care nu se pricepea deloc la kendō, era
evidentă postura perfectă a tânărului. Chiar în momentele
loviturilor puternice, își păstra ținuta, ca un tipar din hârtie
albastră agățat de cer. Nici o clipă nu și-a pierdut echilibrul,
netulburat de consistența apăsătoare a aerului. Atmosfera care,
pentru cei din jur, era parcă încărcată cu noroi clocotit, pentru
Iinuma era ca o apă limpede și răcoritoare.
S-a îndepărtat cu un pas de umbra aruncată de prelată, iar armura
lui neagră și strălucitoare a prins culoarea cerului.
Adversarul s-a retras cu un pas. Avea costumul uzat și culoarea
indigo pălise, mai ales pe spate, unde materialul se rosese de la
curelele încrucișate. Acolo avea prinsă o panglică îngustă, de un
roșu aprins.
Iinuma a mai înaintat un pas, iar Honda, acum obișnuit cu
mișcările, a simțit tensiunea periculoasă pe care o transmiteau
mănușile acestuia. Antebrațele tânărului, ieșind la iveală între
marginea mănușilor și manșete, erau neobișnuit de groase pentru un
tânăr. Pe partea interioară a antebrațului se ghiceau mușchii albi,
încordați. Pielea tăbăcită de pe palmele mănușilor, pătată de
albastrul de pe partea lor exterioară, căpătase o culoare poetică,
precum cerul la răsărit.
Vârfurile celor două săbii de bambus se tatonau cu prudență, ca doi
câini care se amușină.
― Yaaaaaaaaa!!! a strigat adversarul, cu forță.
― Arya-arya-aryaaaaa!!! a ripostat Iinuma, cu o voce clară și
răsunătoare.
Adversarul a țintit spre josul pieptarului, însă Iinuma a parat
ridicând sabia spre dreapta. Săbiile s-au ciocnit cu un zgomot de
pocnitoare. Cei doi s-au apropiat apoi piept la piept, iar arbitrul
a intervenit și i-a despărțit.
― Reluați!
La semnalul arbitrului, Iinuma, fără a se opri măcar să respire,
s-a năpustit asupra adversarului ca un val albastru, aplicându-i o
serie de lovituri în cască. Fiecare lovitură era precisă și
puternică, iar combinația lor atât de copleșitoare, încât
adversarul, care pe primele două reușise să le pareze, la stânga și
la dreapta, a părut că se îndreaptă din proprie voință spre a
treia, pe care a primit-o direct în cască.
Cei doi arbitri au fluturat în același timp fanioanele albe,
triunghiulare.
Iinuma își învingea astfel al doilea adversar, fiind răsplătit de
către spectatori cu aplauze și strigăte de încurajare.
― Împins cu hotărâre, urmărit cu repeziciune și lovit, a remarcat,
afectat, specialistul în kendō de lângă Honda. Roșul a stat cu
ochii pe vârful sabiei Albului. O greșeală de neiertat. Nu trebuie
să privești vârful sabiei adversarului. Dacă o privești, te
pierzi.
Chiar fără să se priceapă la kendō, Honda și-a dat seama că undeva
în trupul tânărului Iinuma exista ceva ca un arc, care emana o
licărire purpurie. Energia acelui spirit nu avea nimic nebunesc și,
oricâtă rezistență întâmpina, crea în inima adversarului un gol,
fie și pentru o clipă. Probabil că prin acea crăpătură era
călăuzită și sabia lui Iinuma, așa cum vidul trage aerul. Grație
perfecțiunii loviturii, și-a imaginat Honda, sabia lui Iinuma putea
pătrunde cu ușurință în orice adversar, ca printr-o ușă lăsată
deschisă.
Al treilea adversar s-a apropiat de Iinuma parcă împotriva voinței
lui, tot aplecându-se la stânga și la dreapta. Prosopul dinăuntrul
căștii sale era împăturit neglijent și, în loc să se vadă ca o
linie albă deasupra frunții, avea o margine căzută până aproape de
sprânceana dreaptă. Cu spatele încovoiat, luptătorul părea o pasăre
smintită. Era însă un adversar puternic și modul în care mânuia
sabia lăsa să se vadă că e un luptător încercat. Ca un uliu ce-și
înhață prada și apoi țâșnește în zbor, țintea de la distanță
mănușile adversarului, de cele mai multe ori cu succes, apoi se
retrăgea cu repeziciune și scotea strigătul de victorie, iar când
se apăra, nu se sfia să folosească orice tactică, oricât de lipsită
de eleganță ar fi fost.
În fața acestui adversar, rafinamentul lui Iinuma, ca o lebădă
alunecând lin pe ape, părea vulnerabil. De data aceasta, frumusețea
și precizia mișcărilor îl puteau duce spre propria-i
pierzanie.
Adversarul îi strica mereu echilibrul dintre ritmul pașilor și al
loviturilor, urmărind să-l infesteze cu propria-i urâțenie și
propriile-i spaime.
Honda uitase de căldura apăsătoare, uitase și de fumat. Și-a dat
seama că numărul de mucuri de țigară din scrumiera care se afla în
fața lui nu mai crescuse. A întins mâna vrând să netezească niște
cute de pe fața de masă albă, boțită. Chiar atunci, preotul
principal, așezat lângă el, a scos o exclamație alarmată.
Honda i-a văzut pe cei doi arbitri încrucișând fanioanele.
― Ce noroc! a spus preotul, ușurat. Era cât pe ce să fie lovit în
antebraț.
Iinuma reușea cu greu să-și urmărească adversarul, care se ținea la
distanță. Dacă înainta un pas, adversarul se retrăgea cu un pas,
iar de apărat, se apăra foarte bine și cu șiretenie.
― Yaaaaaaa!
Iinuma a strigat și a sărit la atac, însă adversarul s-a apărat
rapid, parcă luându-l în derâdere. Cei doi au ajuns piept la piept,
cu săbiile încrucișate.
Cele două săbii erau aproape verticale, tremurând ușor, precum
catargele unor bărci ancorate. Pieptarele de protecție le
străluceau, ca două chile în bătaia valurilor. Deși adversari, cei
doi își uniseră puterile, iar săbiile lor păreau că se înclină
umile unui cer care nu le oferea nici o rază de speranță.
Răsuflarea întretăiată, sudoarea, încordarea mușchilor, forța
fiecăruia îndreptată spre celălalt și frustrarea lor arzătoare…
acestea erau elementele ce le compuneau simetria imobilă.
În clipa în care arbitrul era gata să intervină, Iinuma s-a folosit
de forța adversarului și a sărit înapoi, eliberându-și sabia din
încleștare, apoi l-a lovit pe celălalt cu garda sabiei în piept.
S-a auzit un zgomot sec.
Arbitrii au ridicat fanioanele, iar spectatorii au început să
aplaude entuziasmați.
Honda și-a aprins în sfârșit o țigară. De-abia i se zărea vârful
aprins, în soarele puternic care se reflecta pe fața de masă albă.
Lui Honda i-a pierit imediat pofta de fumat.
În jurul lui Iinuma, picăturile de sudoare căzute pe pământul
arenei păreau niște picături de sânge.
“Cai în galop” va apărea la Editura Humanitas Fiction, în
traducerea Andreei Sion