“Am aruncat o privire in cartea despre detinuti politici pe care ne-ai daruit-o. M-a impresionat destul de mult si mi-a amintit cat de putin stiu eu, copilul tau, despre viata ta. De multe ori am vrut sa vorbesc cu tine, in general despre viata ta, amintirile tale din copilarie si in special despre ceea ce ai trait prin inchisorile comuniste.
Nu am putut sa vorbesc cu tine si nici nu cred ca am sa pot. Din punct de vedere emotional, mi-ar fi greu si cred ca si tie. De aceea, m-am hotarat sa cumpar acest caiet frumos si sa te rog sa scrii din amintirile tale, ca si cum ai vorbi cu mine. Nu trebuie sa scrii un roman, amintirile nu trebuie sa se lege perfect intre ele, ci, pur si simplu, poti sa scrii cate putin atunci cand iti mai aduci aminte de ceva, simplu, fara a-ti face griji despre stil si forma. Te rog ff. mult sa iei in consideratie aceasta rugaminte, care este pentru mine foarte importanta. Daca despre mama am mai aflat cate ceva cu timpul, despre tine abia mai stiu ceva. De altfel, cred ca sunt singurul copil care tine asa de mult la istoria familiei. In speranta ca-mi vei implini aceasta mare dorinta, te pup cu drag si (deja) cu dor. Deni”.
Tatal, batranul domn Alexandru, a primit cu emotie nesfarsita aceste randuri. Ca multi dintre detinutii politici, spre binele familiei, mai ales in cazul celor cu copii care alegeau calea studiilor superioare, a decis – de comun acord cu sotia – sa divorteze. Mi-a marturisit ca “nu am vrut sa le destainui celor doua fiice ale mele, in copilaria lor, nimic din toata tragedia vietii mele, am vrut ca ele sa fie cat mai destinse si mai libere. Si sunt asa cum mi-am dorit”. Fata cea mare este medic si cercetator in genetica in Statele Unite, iar cea mica, Denisa – Deni – lucreaza intr-o mare clinica germana. Confesiunea pe care domnul Alexandru mi-a oferit-o intr-o zi frumoasa de iarna, cu multa zapada, pe cand ne plimbam agale prin Piata Sfatului din Brasov, rezuma randurile trimise Denisei. Este scurta si tulburatoare. In 1940, familia sa a fost nevoita sa se refugieze din Basarabia ocupata. Au fugit peste Prut, din calea Armatei Rosii; domnul Alexandru avea pe atunci doi ani, iar tatal sau Luca il purta intr-un stergar petrecut pe dupa gat, iar fratele mai mare alerga si el pe langa parintii incarcati cu cateva boccelute; ii sangerau talpile.
In 1944, a urmat ultimul refugiu, dupa pierderea Basarabiei pentru a doua oara. Statutul lor de refugiati “de pe teritoriul URSS”, cu tatal fost cadru militar, combatant pe frontul din Est, i-a silit sa se ascunda continuu de autoritati, pentru a nu fi “repatriati”. Au colindat de colo-colo prin Romania, fara a reusi sa-si faca un rost. De parca soarta nu ar fi fost indeajuns de cruda cu ei, Luca, tatal domnului Alexandru, a fost arestat in 1951 si acuzat pentru “crime de razboi”. Fiul nu a apucat sa-l mai vada vreodata, dar si acum, cateodata, in ceasurile lungi ale noptilor fara somn, simte inca in nari mirosul aspru al sudorii trecand prin postavul cazon, aude rasuflarea sacadata si plansetele fratelui sau, dar mai ales il apasa stransoarea acelui stergar in care tatal sau il purta petrecut peste piept, in fuga lor trista peste Prut.
Domnul Alexandru a fost arestat si el de Securitate, la 14 martie 1957. Lucra pe atunci ca tehnician in telecomunicatii, fiind sef de statie radio la Negresti Oas, si facea parte dintr-un grup care a sabotat intreaga retea de comunicatii din Maramures in noiembrie 1956, pentru a impiedica tranzitul de trupe ale Armatei Rosii spre Ungaria, aflata in plina revolta anticomunista. Cazul, cunoscut drept “lotul telefonistilor” a produs multa valva in epoca si batai de cap Securitatii. Dar, in cele din urma, au fost descoperiti. “Capitanul Rusu mi-a aratat ordinul de perchezitie; dupa efectuarea acesteia, m-a incatusat si, cu un Land Rover, am fost transportat si depus la Securitatea din Baia Mare, unde a reinceput calvarul vietii mele”. Pana atunci, dupa cum mi-a marturisit, “cu toata amaraciunea din suflet, cu toata ura pe care am inmagazinat-o fata de marii eliberatori care ne-au adus comunismul in tara, intrezaream un drum cat mai neted in viata”. N-a fost sa fie asa. A urmat o ancheta pe care domnul Alexandru o socoteste si acum “distrugatoare”. Isi aduce aminte ca aceasta a durat o vesnicie; iar pentru el, vesnicia masoara exact sase luni si treisprezece zile. Cu aceeasi precizie il evoca pe procurorul Miclea, care a intocmit rechizitoriul dosarului 1341, in procesul judecat pe 27 septembrie 1957: “Vocea taioasa a procurorului care taia in sufletele noastre imi suna si astazi in urechi, sfasiindu-mi sufletul: ”Priviti spre aceste lepadaturi, victime ale vocilor mincinoase de peste ocean, aceste vipere care incearca zadarnic sa distruga viitorul fericit al poporului”. Procurorul a propus completului de judecata sentinte astronomice, pornind de la pedeapsa capitala, munca silnica pe viata, 25 de ani, 20 de ani si multe altele”. Domnul Alexandru a fost condamnat la 20 de ani munca silnica si la confiscarea averii. Se putea considera norocos: pe doi dintre condamnati nu i-a mai vazut niciodata dupa acea zi. Au urmat anii grei de temnita si apoi anii de prigoana, stigmat si boala de dupa temnita. Dar aceasta este, deja, o alta poveste din caietul Denisei.