Un an mănos a fost, rodind dezastre,
Doamne, curge sânge din cer peste foile albenescrise
obrazul meu întins la uscat pe o sfoară
își schimbă palorile
după direcția vântului
măști scălâmbe, uzate, purtate o viață
cârpite pe-alocuri
se încrețesc, se ridează
dezgustate se strîmbă
atinse de flăcări avide
înșiruite alături de măștile mele
fețe care curg una în alta. identice.
alcătuind o singură și înșelătoare figură
de pică
înstelată cu ochi
în ceafa mea pironiți
desfăcându-mi cozile grele
sau poate capete de lemn
chipuri cioplite adunate în cerc
caii de lemn ascunzând agresorii,
viclenii
strânși la o cină de taină
la o ceremonie în sala din mijloc
o nuntă, un botez, un priveghi
consternați de un fulger silențios,
de pasiunea carnală a intelectului activ,
masculin,
care atribuie formă unui corp omenesc
respirând cu ochii deschiși sub cuțite hieratice
inconceptibil obiect. viu, matematic…
tăierea, trezirea
dominația frigului, dominația Legiii
Axioma Mariei
ce înstelare
a blândei dureri care Ești, neființă adâncă
Lumen de lumine, în grădina deliciilor
intelectului
infernul e albastru, cerebral…
Din volumul Gabriela Crețan, Soare din Macbeth, Editura Eminescu, Colecția Amphion, București 1999