Europa mijlocului de secol XVI trăiește vremuri înspăimântătoare, de persecuții religioase, desfrâu și războaie parcă nesfârșite. Dar peste toate aceste violențe plutește credința sinceră, curată și plină de speranță a celor care se pregătesc să devină mucenici întru Adevăr… În timp ce Rusia e sfâșiată în bucăți de cneazul cel nebun Ivan cel Groaznic și secătuită de Opricinina, Spania lui Filip al II-lea se preface în cenușă sub rugurile Inchiziției. Aceasta este scena pe care se desfășoară acțiunea romanului, la cele două extreme ale Europei aflându-se Câinii Domnului, iezuiții spanioli, și Câinii Țarului, opricinicii, aflați în slujba unor tirani sângeroși. Legătura dintre cele două lumi atât de asemănătoare în cruzimea lor o va face tânărul și inocentul hidalgo Cuevas, ale cărui drumuri duc spre Rusia cea considerată barbară. Valentin Pikul psihanalizează figurile-cheie ale acelor vremuri tulburi ale istoriei europene și surprinde asemănările cu tiranii secolului XX, Stalin și Hitler.
„Multe cuvinte puse de Valentin Pikul în seama eroilor săi, rostite în îndepărtatul secol al XVI-lea, sună cutremurător de actual și chiar instigator. Iar asta înseamnă deja o demascare a realității noastre.“ (Antonina Pikul)
Scriitor rus extrem de popular în țara sa, Valentin Savvici Pikul s-a născut în 13 iulie 1928, la Leningrad. S-a înscris la Școala de elevi marinari din Solovki, de unde a fost trimis în misiune în Flota Nordului. Nu și-a continuat cariera militară și a început să scrie poezii și povestiri legate de istoria Nordului, apoi de istoria Rusiei. Primul său roman inspirat din trecutul Rusiei, Cetatea Baiazet, a fost publicat în 1961. Până la sfârșitul vieții, Pikul a publicat treizeci de romane istorice, dintre care cele mai cunoscute sunt: La capătul marelui imperiu, Moonzund și Bătălia cancelarilor de fier. Ciclul de romane dedicat perioadei cuprinse între 1725-1815 –Pană și spadă, Cuvânt și faptă și Favoritul – va cunoaște de asemenea un succes uriaș, printre personajele centrale numărându-se figuri proeminente din istoria Rusiei, precum cneazul Volînski, Elisabeta Petrovna, Potemkin, Gorceakov și Anna Ioannovna. Multe dintre romane sale au fost ecranizate, atât pentru marele ecran cât și ca seriale de televiziune. Valentin Pikul s-a stins din viață în 17 iulie 1990, la Riga.
*
* *
Ivan cel Groaznic încă nu era… groaznic! Țara lui, așa cum bine remarcase Chancellor, era tare îndestulată, orașele din provincie înfloreau, oamenii încă nu cunoscuseră grozăveniile opricininei.
După distrugerea hanatului Kazan, era plănuită o campanie în Astrahan, pentru ca întregul curs al maicii Volga să ajungă în posesia tânărului stat înfloritor; în mintea lui Ivan al IV‑lea se conturase deja războiul cu Livonia, pentru a deschide porturi la Baltica. Pe atunci, Rusia se sufoca literalmente din cauza izolării comerciale și politice: din sud șleaurile vechi erau blocate de cordoane ale tătarilor din Crimeea, iar vechile drumuri hanseatice de la Baltica erau păzite de livonieni și suedezi. De aceea, când a aflat de sosirea la Holmogorî a unei corăbii englezești, țarul s‑a bucurat.
— Să cumpărăm mărfuri englezești, să le vindem pe ale noastre! Și apoi e de dorit să‑l întâmpinăm pe fratele meu, regele Edward!
Chancellor a dat de o Moscovă de lemn, plină de crânguri și livezi acoperite de o promoroacă delicată. Prin ferestrele de mică ale foișorului vedea cum femeile clătesc rufele în copcile sparte în gheață, băi fumegoase erau încălzite pe malurile râului, pe lângă prăvălii se îmbulzeau oameni ieșiți la plimbare, iar enormitatea de piatră a Kremlinului era înțesată de cupolele în formă de ceapă, bogat ornamentate ale bisericilor, de galeriile suspendate, de scările în pantă, cu pridvoare bogat împodobite, care duceau spre încăperile palatelor țarului.
Ivan al IV‑lea l‑a primit pe Chancellor pe tron, în straie acoperite cu „foiță de aur“, cu coroana pe cap și cu sceptrul în mâna dreaptă. A luat de la „pilot“ scrisoarea în care Edward al VI‑lea cerea protecție pentru navigatorii lui.
— E sănătos fratele meu, regele Edward? a fost întrebarea lui, căci, pe atunci, toți monarhii lumii se numeau unul pe altul„frați“.
Chancellor a răspuns că la Greenwhich regele nu ieșise din palat pentru a‑și lua rămas‑bun de la marinari, fiindcă nu se simțea prea bine, dar spera să‑l găsească sănătos când avea să se întoarcă la Londra.
— O să‑i scriu, dădu din cap Ivan Vasilievici.
După care solul a fost invitat la ospăț. „Numărul celor care se ospătau“, scrie Chancellor, „era cam de două sute, și fiecare era servit pe un vas de aur.“ Până și oasele care rămâneau pentru câini erau aruncate de boieri pe tăvi de aur împodobite cu pietre scumpe. Ivan al IV‑lea stătea pe un tron înalt în capul mesei, privindu‑i pe toți ager, spunându‑i pe nume fiecăruia dintre cei două sute de oaspeți. Chancellor a primit, ca și ceilalți, o bucată de pâine de secară, moment în care i s‑a spus:
— Ivan Vasilievici, țarul rus și mare cneaz al Moscoviei, se milostivește de tine cu pâine chiar din mâinile lui.
Cupe mari erau golite dintr‑o sorbitură, dar, după ce beau, boierii imediat își făceau cruce asupra gurilor păcătoase acoperite de bărbi uriașe, late. Iar barba lui Chancellor era foarte îngustă și lungă, ca a unui mag fermecător. Banchetul s‑a încheiat la ora unu noaptea, iar țarul, după cuvintele lui Chancellor, l‑a îndrăgit „pentru minte și pentru barba lungă“.
Primăvara devreme i‑a spus:
— Să te duci la regele tău și să‑i spui că mă bucur să fiu prieten cu el. Să trimită negustori, pentru comerț, să vină și cunoscători în ale minelor, să caute fier, tot felul de pictori… Îi primesc pe toți!
Chancellor a luat‑o înapoi spre patrie. Când se vedeau deja țărmurile Angliei, Bonaventura a fost atacată de pirații flamanzi. Aceștia s‑au agățat urlând de corabie cu ajutorul „pisicilor“ de abordaj și într‑o clipită au jefuit toate mărfurile rusești, au înșfăcat darurile de la țarul rus, să zică mersi că i‑au lăsat în viață… În patrie, pe englezi îi așteptau schimbări: Edward al VI‑lea murise, pe tron urcase Maria Tudor („Cea sângeroasă“) cu soțul ei, Filip al II‑lea, regele spaniol. În țară se declanșare reacțiunea catolică: protestanților li se tăiau capetele, oamenii erau arși pe rug.
Rusia, strivită între tătari și livonieni, rămânea pentru Europa terra incognita, și Filip al II‑lea nu prea credea în povestirile lui Chancellor:
— Noi știm mai bine Livonia puternică, dar ni se face negru în fața ochilor când auzim de Moscovia barbară.
— Și deci așa de bogată e Rusia? îl tot interoga regina. Oare merită să ne legăm de ea printr‑o alianță de prietenie, dacă nu vom avea avantaje comerciale?
Chancellor făcu o plecăciune, atingând podeaua cu barba.
— O, preamărită regină! răspunse el. Opinia Europei despre Moscovia e greșită, este o țară uimitoare, unde oamenii dau naștere la mulți copii, au cirezi bogate și tunuri amenințătoare. Fiți cu băgare de seamă: dacă Moscovia și‑ar da seama de puterea ei, nimeni n‑ar putea conduce alături de ea.
Fanaticii încoronați au chibzuit bine: Anglia era în război cu Franța, iar Rusia se înarma împotriva Livoniei; în cazul acesta, era mai bine ca Anglia să fie prietenă cu Rusia, schimburile comerciale urmând să întărească legăturile politice. Sebastian Cabot își dădea și el seama de asta, și de aceea bătrânul respectabil nu prea se întristă că Chancellor ajunsese la Moscova și nu în legendarul Kambaluk.
Prin carta regală din februarie 1555, Maria Tudor a înființat COMPANIA MOSCOVITĂ, sub conducerea lui Sebastian Cabot. Bătrânul era trecut de optzeci de ani, dar, când Chancellor a încărcat corăbiile pentru o nouă cursă în Rusia, Cabot a băut zdravăn cu marinarii la cârciumă. S‑a apucat chiar să danseze pe o pajiște verde, și lanțul de aur de patrician venețian i se legăna la gât ca un pendul.
Fragment din Câinii Domnului. 6 miniaturi istorice de Valentin Pikul, în pregătire la Editura Allfa. Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu