Anamaria Smigelschi – Mai de ieri, mai de departe… Amintiri de călătorie, Editura Humanitas
„Cititorule, ai în mână o carte în care ieri e încă azi, iar departele e foarte aproape. Ți se face cadou o sursă de bucurie, melancolie și talent.“ (Andrei Pleșu)
După „Gustul, mirosul și amintirea”, apărut anul trecut, Anamaria Smigelschi surprinde din nou cu „Mai de ieri, mai de departe… Amintiri de călătorie”.
Înzestrată cu vocația călătoriei, privirea ageră a artistului plastic și știința potrivirii cuvintelor, Anamaria Smigelschi ne poftește s-o urmăm în lungul și-n latul lumii, din India până-n Mexic și din Suedia până-n Egipt, într-o călătorie ce șerpuiește nu doar prin spațiu, ci și prin timp. Ghid neobosit și entuziast, autoarea se strecoară, cu ușurința celui care se simte pretutindeni ca acasă, prin palate strălucite, bazaruri încărcate de minunății, muzee care-ți taie răsuflarea și catedrale semețe, zugrăvindu-ne toate câte le vede când cu vervă și umor, când cu pioasă admirație. Gusturi, mirosuri, culori, sunete, senzații se amestecă într-o învârtejită simfonie a simțurilor, nelăsându-ne o clipă de răgaz între două călătorii. Iar undeva, bine tăinuită în spatele urzelii narative, ghicim iubirea Anamariei Smigelschi pentru trecut, pentru acel „ieri“ din titlu, dinaintea căruia face o reverență: „Nu-mi plac orașele futuriste care cresc din soluri mustind de petrol și dolari, insulele artificiale desenate pe ocean în formă de palmieri și enormele turnuri răsucite în spațiu înfrângând toate legile echilibrului și ale logicii. Trecutul însă mă pasionează, civilizațiile antice, misterioase îmi taie respirația, la fel locurile călcate de oameni vechi, șlefuite cu palma, ridicate cu puterea minții“.
Ca și în precedenta carte, nu există un fir cronologic, povestirea poate sări de la anul trei de facultate la Rusia anului 1965, la Roma 1881, Egipt 1993 și înapoi, în funcție de meandrele neștiute ale memoriei, dar faptul acesta îi asigură cărții un farmec aparte și o permanentă surpriză. Anamaria Smigelschi a umblat cam pe toate continentele, a văzut cam mare parte din tot ce trebuie văzut într-o viață, s-a bucurat de fiecare clipă și acum, rememorând, alcătuiește tablouri care se rețin și care îndeamnă la plecat în drumeții. Textele nu sunt grele de informații pe care le poți găsi în ghidurile turistice, ci de uimitoare scene care conving cititorul că se află în fața unui adevărat text literar. Un exemplu, la întâmplare, din călătoria în Belize, 2008: „Orașul e ascuns în jungla plină de maimuțe urlătoare, tucani și curcani sălbatici, pădurea de mangrove din lagună e străbătută de un canal populat cu păsări rare și crocodili, cuiburi uriașe de termite în copaci, plante și flori tropicale. Lângă un ponton am văzut cu uimire niște copii blonzi-blonzi, aproape fosforescenți, care făceau baie îmbrăcați.”
Sau, India, 2009:
„Zeița Ganga, din nemărginita-i grație, a turnat apă în capul zeului. Apa s-a scurs printre șuvițele-i răsucite, răcorindu-l. De atunci, indienii cred că baia purificatoare în undele râului îi va izbăvi de chinul reîncarnărilor și drumul lor către Nirvana va fi lin. La Varanasi, orașul sfânt al Indiei, pe seară, 25 de adulți și un tinerel peltic și deosebit de obraznic ne-am cocoțat, doi câte doi, în 13 ricșe deșelate și am pornit într-o goană incredibilă spre Gange. Pe străzi înguste și aglomerate ne-am luptat cu alte sute de ricșe, motociclete, taxiuri bombate ca niște gândaci cu spinarea galbenă din mușama, claxonând în delir, printre mii de indieni tuciurii, negustori ambulanți sau stabili, agitați în fața dughenelor mizerabile cu mărfuri heteroclite, atârnate sub firmele pestrițe, pe un caldarâm plin de hârtoape și cu movile de gunoaie la intersecții. Am coborât pe treptele cheiului cu o spaimă nebună să nu ne pierdem unii de alții în mulțimea colorată, noroc de un domn general din grup cu un cap mai înalt decât toți ceilalți.
Am primit buchețele de flori cu lumânărică de la splendide făpturi înfășurate în sariuri strălucitoare și le-am plătit cu sume variind între 20 și 200 de rupii, în funcție de rezistența noastră la lumina ochilor lunecoși.
Cu o dorință în gând ce avea să se împlinească, le-am dat drumul pe apa deja plină de luminițe plutind printre sutele de bărci cu pelerini și turiști. O puzderie de copii se înghesuiau să ne arate o treaptă primejdioasă sau o groapă, după care își pretindeau recompensa.”
În prefața cărții, Anamaria Smigelschi mărturisește că a adunat din toate călătoriile sale mici dovezi concrete ale prezenței sale în acele locuri – animăluțe, zeișori, totemașe ș.a., cărora le-a dat câte un nume și o sarcină precisă, să se ocupe cu bunăstarea din casă, să-i apere pe ceilalți, să aducă inspirație. Nouă, în schimb, ne-a dăruit aceste amintiri de călătorie care ne poartă în lumi uluitoare, fie și dacă le-am văzut, pentru că n-am văzut ce a văzut Anamaria Smigelschi. Mulțumim!