La Muzeul Național Cotroceni a fost deschisă, pe 3 martie 2016, expoziția Eleganță și tradiție în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic. Fastuoasele saloane ale Palatului Cotroceni, reședința principelui moștenitor Ferdinand și a principesei Maria, era spațiul cel mai potrivit pentru o asemenea manifestare organizată spre a onora sexul frumos în luna lui Mărțișor. Exponatele fac parte din două colecții particulare pe care posesoarele, Iulia Gorneanu și Oana Crețu, le-au pus la dispoziție, cu generozitate, muzeului și publicului vizitator.
Expoziția a fost aranjată în două zone distincte: Aripa Cerchez a palatului a fost rezervată toaletelor urbane iar Cuhnia pieselor de artă țărănească atât de dragi fostei locatare cu sânge albastru a acestei reședințe. Prin cele două traiecte a fost ilustrată deosebit de bine societatea românească de la cumpăna veacurilor XIX și XX. Este drept că obiectele de secol XIX nu sunt prea multe față de acelea dintre războaie, care prevalează. Vor fi văzut toalete de zi și de seară, de vizită, de ceai, de plimbare, de vară sau de iarnă. Pe manechine au fost așezate ținutele complete formate din bluză, fustă, capă, pălărie, diferite accesorii și bijuterii în vreme ce, în vitrine au fost adunate piese disparate din eleganța unei doamne cu pretenții.
La o analiză atentă a exponatelor poate fi constatată grija cu care erau finisate și preocuparea croitorului nu numai pentru estetica îmbrăcăminții ci și pentru comoditatea beneficiarului. O mulțime de elemente ascunse ochiului dar cunoscute de executantul veșmântul contribuiau la păstarea formei și la ușurătatea purtării: matlasarea pieptului și a umerilor, inserarea de balene ce țineau ridicat gulerul, mici greutăți de plumb cusute în tivuri sau în căptușeală care asigurau scurgerea savantă a cutelor, babe și moși pe marginea interioară ce făceau invizibilă închiderea îmbrăcăminții, mici nasturi mascați de care se prindeau diverse garnituri etc.
Un alt aspect pe care îl relevă expoziția de față este acela al decorului rafinat aplicat pe veșminte, al broderiilor din fir de mătase albă pe fond alb, al finelor dantele cu miriade de modele fitomorfe, al fileurilor pe care erau cusute paiete în diverse nuanțe cu irizări diafane, al marii varietăți de flori false – dar foarte convingătoare! – executate din material textil și destinate pălăriilor de vară. Pe un pantof din mătase neagră al cărui toc era îmbrăcat în catifea de aceeași nuanță era prinsă o broșă în stil rococo, cu imitații de diamante și safire din sticlă atent cizelată. În anii 40 ai veacului al XIX-lea pantofii aveau aceeași formă și puteau fi schimbați dintr-un picior într-altul dacă se tocea cumva tocul unuia dintre ei. În expoziție s-a aflat o asemenea delicată pereche de pantofi de bal ai domnișoarei Sofia Kretzulescu, executați de celebrul producător francez de încălțăminte Dufossée ce, pe eticheta lipită în interior, se recomanda „Fourn[iseu]r de plusieurs Cours Étrangères” și-și dădea adresele magazinelor din Paris (20 Rue de la Paix) și Londra (23 Old Bond Street). Pe meșina fină cu care au fost căptușiți stătea scris, cu o caligrafie impecabilă, în cerneală neagră, numele posesoarei precum și precizarea în care picior să fie încălțați: Gauche și Droit.
O doamnă nu putea ieși din casă fără pălărie, fără mănuși, fără un săculeț – strămoșul poșetei de astăzi – și, dacă era vară, fără umbreluță de soare. Toate aceste articole erau menite unui decor sofisticat: mânerul umbrelei putea fi sculptat, putea fi făcut din baga sau chihlimbar, spre a nu fi scăpat din mână avea un șnur terminat cu un ciucure bogat, iar mătasea ce era întinsă pe structura metalică avea garnituri de dantelă atât pe suprafața ei cât și pe margine. Săculeții erau adesea cusuți chiar de purtătoare și-i demonstrau abilitatea și talentul de a închipui compoziții complexe cu peisaje și personaje romantice, cu animale sau scene galante inspirate de goblenurile franțuzești. Acestea aminteau de pasiunea cu care erau ornamentate punguțele de bani din veacul fanariot ce rămăseseră în uz, în mediile mahalagiilor, până târziu în mijlocul secolului al XIX-lea și câteva exemplare puteau fi văzute într-o vitrină. De la cumpăna dintre veacuri și până în anii 20 au fost la modă, pentru bal sau recepții dansante, micile poșete din zale de argint, cu mânerul dintr-un delicat lănțișor și un bogat decor floral ori geometric aplicat pe marginea care asigura închiderea prețioasei podoabe. În expoziție figurează mai multe asemenea poșete de gală. O bogată selecție de pălării completa expunerea, de la minuscula tocă la enormul acoperământ de cap al primului deceniu din secolul XX, cu voaletă, pene, flori – ce uneori le transformau în adevărate „grădini suspendate”! În voiaj, pentru protecție și eficiența transportării unui număr cât mai mare de plării, erau folosite geamantane rotunde, cu închizători și curele cu solide catarame.
Era foarte șic să ai un buchețel de flori proaspete prins la toaleta de seară în timpul petrecerilor din timpul Carnavalului care țineau de la 1 ianuarie până la Lăsata Secului. Acestea erau mult apreciate și demonstrau averea purtătoarei ce-și permitea să și le procure în timpul iernii de la producători din străinătate deoarece florile naturale erau greu de găsit și foarte scumpe în ținuturile românești în acel sezon. Delicatele mesagere ale primăverii erau potrivite într-un cornet din metal prețios, cu o prelungire din fildeș ce se introducea în decolteu și se asigura cu un lănțișor cu ac la capăt ce se înfigea în mătasea rochiei. Și o asemenea piesă valoroasă a putut fi văzută într-o vitrină, alături de multe ace de pălărie a căror varietate de decor nu mai poate fi menționată. Un alt auxiliu necesar la serate, baluri și dineuri era un châtelaine – broșă de care atârnau mai multe lănțișoare la capătul cărora erau prinse un flacon pentru parfum sau pentru „săruri” (foarte necesare în caz de leșin!), un carnețel cu file din fildeș pe care era notată ordinea dansurilor și numele cavalerilor cărora le fuseseră acordate, un creion și, eventual, o minusculă oglindă din argint. Evantaiul era, și el, o stringentă necesitate în sălile supraîncălzite unde se dansa și unde invitații erau înfierbântați de emoție și de efortul depus la cadril, mazurcă, vals și, mai ales, la complicatul cotillon cu care se terminau totdeuna petrecerile. Din timpurile vechi evantaiul a suscitat inspirația artiștilor și a devenit motiv de cercetare: în 1904, Georg Buk, istoric al costumului, a publicat, la Leipzig, în colecția Illustrierte Monographien, lucrarea Der Fächer iar peste un secol, Jane Roberts, în volumul Unfording Pictures – Fans in the Royal Collection, a dat la lumină și a comentat fabuloasele piese aflate, de generații, în posesia Majestății Sale Britanice (Royal Collection Publications, London, 2005). Din hârtie pictată, din mătase, din voal, dantelă sau pene, cu spițele din fildeș sau lemn traforat, cu mânerul de os, baga, sidef sau alte materiale, evantaiele prezentate cu această ocazie dădeau măsura gustului ireproșabil al purtătoarelor care știau să și-l acorde cu tonul general ala toaletei îmbrăcate. Evantaiele cu pene de struț albe, negre sau, după caz, vopsite în diverse culori, au intrat în modă în jurul anului 1900 și și-au avut perioada de glorie în timpul Anilor Nebuni (Les Années Folles). În lumea doamnelor și domnișoarelor din înalta societate fusese instituit un cod secret de comunicare, în public, cu alesul inimii prin felul de mânuire a evantaiului: deschiderea sa lentă, integrală sau doar parțială, închiderea bruscă, lovirea sa, cadențată, de palmă, ridicarea sa spre ochi sau lăsarea pe lângă corp, toate aceste gesturi reprezentau mesaje pe care îndrăgostiții le înțelegeau mai bine și mai rapid decât dacă și-ar fi pierdut vremea cu scrierea și citirea unui bilețel de amor sau de despărțire.
În vitrine a putut fi văzut încă un articol indispensabil la petrecerile protipendadei, lornionul ce se preta și el la înnobilări prin materialul din care era făcut și decorul ce-l primea pe mâner.
Mai multe jurnale de modă erau lăsate, cu aparentă neglijență, pe o banchetă; unele conțineau tipare care permiteau doamnelor să-și croiască singure o toaletă ori să ofere croitoresei profesioniste o idee asupra tăieturii ultimului model de fustă sau de jachetă.
Dar, începând cu anul 1869, când principesa Elisabeta de Wied-Neuwied a devenit soția principelui domnitor Carol I și a sosit în România, sufletul său de artistă înnăscută s-a îndrăgostit de portul popular pe care l-a arborat, cu mândire, la multe petreceri și ceremonii ale Curții iar după ea doamnele din elită l-au adoptat, cu entuziasm. Principesa, apoi regina Maria, a fost, la rândul ei, pasionată de acest veșmânt comod și frumos care rezista în fața oricăror mode urbane. În Cuhnie au fost panotate fotografii din colecția muzeului gazdă ce o reprezentau pe suverană îmbrăcată în costum țărănesc, fie în parcul de la Cotroceni, fie pe pajiștile de la Peleș sau Bran, fie în „gradinile amintirilor” de la Balcik. Ea apărea fie singură fie însoțită de unul sau mai mulți copii, ei înșiși costumați ca mici păstori și păstorițe. Mai târziu, în anii 30, poza înconjurată de fiicele ajuse la maturitate sau de nurori și alte rude, toate purtând toalete asemănătoare cu aceea a regalei lor mame, poreclită „Soacra Balcanilor” pentru căsătoriile contractate în familiile domnitoare ale țărilor vecine.
Cuhnia, cu bolțile și pereții săi din cărămidă a fost spațiul potrivit pentru prezentarea colecție de straie țărănești ale Iuliei Gorneanu – această doamnă rafinată, bună cunoscătoare a costumului popular, avizată colecționară ce frecvent își „expune” colecția prin purtare, pe stradă sau la evenimente cultural-artistice, într-un mod foarte original și cu stil, la fel ca suverana evocată de fotografiile amintite. Datorită acestor piese am fost invitați la un voiaj prin zonele etnografice ale țării, din Maramureș și Oaș în Bucovina, din Pădureni în Banat, Mehedinți și Dobrogea, chiar până la Balcik. Cătrințe, zadii, oprege, ii, marame și năframe se alătură pieptarelor și ilicelor cusute cu migală, brâielor și betelor țesute la război. O suită de paftale dobrogene, provenind de la aromâni sau de la populația musulmană demonstrează măiestria cu care erau lucrate acestea de bijutierii locali. Curator al expoziției a fost muzeograf dr. Ștefania Dinu care a avut o admirabilă colaborare cu tezaurizatoarele acestor prețioaselor obiecte ale garderobei de altădată.
Într-o contemporaneitate ahtiată de fast și eleganță – de multe ori facilă, fără a fi dictată de un real bun gust sau măcar de unul obținut prin instruire ci doar de deriva pieței care oferă ceea ce, în străinătate, a ieșit din uz – expoziția Eleganță și tradiție în moda feminină. De la Belle Époque la interbelic, rod al unirii eforturilor și imaginației formale a celor două pasionate colecționare, este o fereastră deschisă spre vremurile de adevărată eleganță și stil din ținuta societății românești. Amatorii de artă costumiară pot vizita această expoziție până pe 29 mai a.c.