Calatorie prin redactiile americane

La o prima vedere, s-ar zice ca nu exista decat vreo trei-patru ziare uriase ca proportie si valoare dupa care ar urma vidul sau o lista lunga cu nume marunte. E firesc asadar ca orice tanar care opteaza pentru profesia de jurnalist in Statele Unite sa priveasca in sus cu veneratie catre firmele marilor cotidiene precum Washington Post sau New York Times. Dusul rece vine insa destul de repede, pentru ca in ciuda numarului mare de ziare de care America este plina, concurenta este uriasa. La un moment dat, vizitand departamentul de mass media al unei companii de asigurari am intalnit doi fosti aspiranti la gloria marilor cotidiene care se bucurau acum de faptul ca pot scrie fie sI pentru aceasta revista a companiei.
Am avut sansa de a calca pentru vreo doua ore in redactia lui Washington Post, mai mult decat altii care si-au dorit asta o viata intreaga. I-am inteles atunci pe cei care-sI doresc atat de tare sa lucreze acolo si i-am inteles mai ales cand, la cateva saptamani dupa ce paraseam Capitala, ratam o multime de evenimente la care nadajduisem sa fiu partasa.
Ajunsa in “provincie”, am inteles ca batalia pentru ziarele locale este cel putin la fel de mare ca pentru ziarele centrale.
De fapt, presa americana se imparte in doua tabere: publicatiile care fac parte din Uniune (Sindicat) si, in tabara cealalata, publicatiile care stau deoparte. Pentru ambele tabere exista avantaje si dezavantaje. Angajatii ziarelor sindicale normal ca beneficiaza de anumite masuri de protectie, pe cand ceilalti sunt mult mai expusi. Din interior insa, un ziar “nesindicalist” poate fi mult mai dinamic decat unul “sindicalist.” Exemplu: Star Tribune, avand ca arie de acoperire vreo trei state, de la Minnesota probabil pana in Idaho sau mai departe, este tipul ziarului sindical. Nici un pas pe care managementul intentioneaza sa-l faca nu trece daca nu are sustinere sindicala. Am vizitat insa acest ziar in plina schimbare, cand redactorul-sef tocmai fusese inlocuit sI urmasera alte cateva schimbari in serie. Poate ca ziarul se afla in cea mai dinamica perioada a sa din ultimii cincizeci de ani. Am gasit cu toate acestea o redactie mult prea linistita fata de ceea ce stiam de acasa, aproape nimeni nu comunica cu nimeni, mai totul desfasurandu-se prin intermediul e-mailului. Nu mi-a venit sa cred ca un ditamai ziarul (tiraj de vreo 400.000 de exemplare in zilele normale, vreo 600.000 in week end) intr-o tara atat de hi-tech poate avea probleme, de pilda, cu reteaua de computere care era mai veche decat tot ce stiam eu pana atunci. Pentru a fixa orice problema cel in cauza treabuia sa faca vreo cateva operatiuni mancatoare de timp: intai un telefon pe un numar intern, o convorbire cu o operatoare, care putea varia ca durata de la un minut la 10 minute, dupa care, dupa ce lasai toate datele despre tine si computerul tau urma sa fii cautat tot pe telefon de un tehnician care repeta seria de intrebari si care, cu ceva noroc, iti fixa computerul in noaptea care urma, cand nu avea cum sa “deranjeze”- vedeai asta dupa raportul scris pe care il gaseai pe birou a doua zi. Intre timp, zi de zi, o voce feminina anunta niste cursuri de initiere in nu-stiu-ce versiune Windows la un alt etaj. In treacat fie spus, un astfel de ziar avea cam cat o aripa intreaga din Casa Presei, daca nu mai mult: pe un etaj ziaristii, pe un altul echipa de marketing, pe un altul redactia online- complet diferita de cea a ziarului propriu-zis si uneori chiar cu subiectele ei, pe un alt etaj cantina, pe un altul sala de sport s.a.m.d.
DesiI avea sediul intr-un oras mult mai mic, The Hartford Courant din Hartford, statul Connecticut avea cam aceleasi proportii cu Star Tribune si se mandrea cu titlul de cel mai vechi ziar american cu publicare neintrerupta (fondat pe la 1700) si nu numai. La vedere, pe peretii ziarului erau expuse numeroasele premii castigate de reporterii sai, printre care si o serie de premii Pulitzer. Genul de ziar de actiune, care face concurenta, cum s-a sI dovedit in unele cazuri, politiei in solutionarea unor cazuri. Reporterii lucreaza de multe ori under cover, bantuind noptile pe strazi cu masina blindata de donuts si cafea ca in filmele politiste. Respectul este insa maxim atat din partea colegilor cat sI a breslei.
In randul ziaristilor se distinge o categorie aparte: cea a ziaristilor sindicalizatI (syndicated writers), care isi publica articolele in mai multe ziare. Acestia sunt de obicei nume consacrate, care au un Sindicate (care n-are a face cu sindicatul), de fapt un fel de impresar care le reprezinta interesele si care le vinde articolele. Chiar daca in multe cazuri ziaristii respectivi nu au un loc de munca stabil acest lucru nu-i impiedica sa castige foarte bine. Salariul unui ziarist cu doar cativa ani vechime ajunge la aproximativ 35.000 de dolari pe an si poate ajunge la 170.000 de dolari pentru un redactor-sef. Migratiile de la un ziar la altul sunt mult mai putine decat la noi, iar pe ansamblu media de varsta mai ridicata, semn ca se poate imbatrani si practicand aceasta meserie.
In toate cazurile regulile sunt foarte precise, la angajare ziaristul primind un Cod etic pe care-l respecta cu strictete. Ziaristii romani vor fi suprinsi sa afle ca omologii lor americani NU au voie sa accepte nici un fel de gratuitati din partea nimanui, nici macar un <<lift>> cu masina sau o geanta nevinovata cu logo-ul vreunei firme, sa-si foloseasca influenta de ziarist pentru a-si rezolva problemele sale sau pe ale altora, sa calatoreasca pe cheltuiala vreunei companii sau sa detina actiuni la vreo companie despre care trebuie sa scrie. Singurele obiecte acceptate sunt casetele, cartile sau CD-urile primite spre a fi recenzate si care sunt vandute la preturi modice la un targ de Craciun care se organizeaza in redactie.