Calatorii prin lumea obiectelor

Am fost si am ramas mereu acelasi: gata oricand sa ma calatoresc! Gari, porturi, locuri magice. Excitatia fericita a plecarilor din gara Cluj, dupa asteptarea cuvenita pe plusul intepacios (purtam pantaloni scurti) al salii de asteptare clasa intai, se intovarasea cu primele senzatii de voluptate  aproape erotica resimtite in clipele intrarii lente, delicios terifiante, a locomotivei, inconjurata – ca orice obiect sau persoana feerica – de aburi. Dar fericirea angajarii trenului in munti, dupa Brasov, cu doua locomotive spre a putea urca spre Predeal! Dar aceea, netarmurita,  a descoperirii Marii, pe geamul trenului ce se apropia de Constanta!
Dincolo de gradinile din cartierul copilariei mele clujene trecea Calea Feleacului, asfaltata, transformata prin 1937-38, de o societate suedeza in sosea nationala. Asistasem cu aceasta ocazie la exhumarea unor enorme blocuri de piatra. Se spunea ca erau de origine romana, ca facusera parte din fundatia  drumului antic ce ducea de la Napoca la Roma. Blocurile acestea starneau in mine nu vreo timpurie pasiune arheologica, ci pofta nesatioasa de a calatori. Vedeam, cu inchipuirea inflamata a copilariei, blocurile insirandu-se peste vai si dealuri pana in capitala Imperiului si centrul Bisericii universale, de care, ca Ardelean si Catolic, eram din frageda pruncie legat. Devenea oarecum posibil sa ajung, sarind de pe un pietroi pe altul, ca intr-un intins sotron, din Piata clujeana a Unirii in Piata Sfantul Petru.
Toate drumurile duc la Roma. Chiar si in fundaturile vietii, impasurile pricinuite de monstruozitatile istoriei au undeva, pe la margini, prin mahalale obscure, o deschidere de unde porneste cararea salvatoare. Desi neverosimil prin mijloacele inchipuite de copilul de alta data, drumul este oricand posibil. Nu in zadar tine el de conditia omului ca homo viator. Inchipuirea mea, pe vremea in care fabulam o drumetie pana la Roma, era mai in adevarul existentei decat ratiunea mea de mai tarziu, trecuta prin deceptiile anilor, ratiune ce interzicea  – pentru motive istorice, deci futile – pana si gandul la o asemenea calatorie.
Este o conjunctie intre imaginarul calatoriei si lucrurile, obiectele vechi, antichitati sau simple vechituri, nu mai putin imaginare, chiar daca foarte concret-reale. Placerea atat de vie pentru mine a calatoriei se leaga, comunica prin niste tubulaturi secrete, ascunse in adancuri, cu desfatarea, nu mai putin vie, pe care mi-o ofera obiectele vechi. Impatimit al calatoriei, valizele exercita asupra mea o fascinatie echivalenta cu magia. Cand locuiam la MA+nchen, in  Arcisstrasse, langa Neue Pinakothek, treceam zilnic prin fata unui magazin de antichitati specializat in obiecte vechi de lux, importate din Marea Britanie. Cele mai multe erau articole de marochinerie masculina: genti, serviete, mape de birou, tocuri de piele pentru binoclu, pentru flacoane de whisky, pentru arme si, bineinteles, valize de toate dimensiunile necesare unui globetrotter. Argintaria nu lipsea, nici ustensilele de toaleta, dar pielaria domina, frumoasa piele bruna, in toate nuantele de                                                                                roscat si negru: maroniu, tabac, socolatiu, brun Van Dyck, tA„a„cte-de-nA„?gre. Totul in acest old curiosity shop te trimitea cu gandul, cu visul, la calatorie. Busole, instrumente de bord, clopote de alama gravate in relief H.M.I., indicand apartenenta lor la vasele Majestatii Sale, ba chiar si o superba elice din lemn slefuit, de vreo doi metri lungime, de la un avion de dinainte de Primul Razboi, toate te indemnau la plecare, toate iti vorbeau despre viata ca o calatorie: de studii, de afaceri, de explorare, de agrement, despre peripluri, croaziere, peregrinari prin tari necunoscute, porniri spre vilegiaturi indepartate, cu opriri nocturne in gari din care se aud, prin perdelele trase ale cabinei de  wagon-lit, cuvintele unei limbi straine pe fundalul sonor al mugetului unui pachebot gata sa ridice ancora in portul din apropiere. Si ca un facut, cum dadeam coltul pe Schellingstrase, o pancarta cat toate zilele imi taia drumul si imi precipita bataile inimii : LA 60 DE KM. INCEPE  ITALIA!  Am fost si am ramas mereu acelasi: gata oricand sa ma calatoresc!
In cazul frumoaselor valize patinate de vreme, din Schellingstrasse, legatura lor  cu calatoria e evidenta. Dar toate (sau aproape toate) “vechiturile” participa la voiajuri imaginare, toate ma calatoresc. Simpla deplasare imaginara in timp, corespunzand unei deplasari in spatiu? Nu cred intr-o explicatie aparent atat de simpla. Exista obiecte privilegiate care sunt prin sine calatorii.
Intr-o vreme, una dintre plimbarile noastre favorite prin Paris era aceea spre Champs de Mars. Mai mult insa decat aleile largi, rectilinii dintre Ecole Militaire si Turnul Eiffel, ne atragea micul Village Suisse din apropiere. Buticurile negustorilor de antichitati alcatuiesc un careu taiat in toate sensurile de alei interioare pe care le strabati lent, cu indelungi popasuri in dreptul vitrinelor  prin care se zareste intregul interior al incaperilor doldora de  mobila Louis XV, sau mobila englezeasca Chippendale, sau vaze GallA©, argintarie de o frumusete covarsitoare, covoare orientale, obiecte si instrumente vechi de navigatie uitate de mult, tablouri ale micilor maestri din secolul al XVIII-lea,  ceasuri  si cate si mai cate minuni. Ca intr-o pestera a lui Ali-Baba, dar cu multime de incaperi, micul Village asezat la coltul opus Scolii Militare, unde studiase Napoleon, alcatuieste un spatiu magic ca si popularele dar nu mai putin fascinantele MarchA©s aux Puces de la unele porti ale Parisului. Ceea ce ma fascineaza la Puces, ceea ce ma face sa-i inteleg pe Breton si prietenii sai, care le frcventau asiduu, este amestecul de  magazine elegante, pretentioase si de talcioc, in care obiecte disparate, despuiate de valoarea lor utilitara de alta data, desperechiate, somnolente, sunt pe cale de a deveni fetisuri. Sau …opere de arta. Sa fie oare o dubla apetenta, paradoxala, cea care ma inpinge, ma atrage irezistibil  spre lumea lucrurilor statornice si, in acelasi timp spre cea fugitiva, in continua schimbare, a calatoriei? Multa vreme mi-au fost interzise si una si cealalta. Multa vreme am fost redus la despuierea celulei, la nemiscarea din ea. Si chiar in afara temnitei inguste, iesit in cea mai larga, a tarii  transformata in lagar de concentrare, nu se iveau decat prea putine prilejuri de a urma acea dubla apetenta. Acea indelunga sufocare, acea refulare a tuturor dorintelor m-au facut sa simt cu toate simturile ce inseamna lipsa libertatii. Dar  chiar daca prima alarma in fata oricarei aserviri a sunat in constiinta, aceasta a ramas mereu, cu toate obstacolele, ingradirile, cu toata anihilarea actelor de libertate,  in sine si pentru sine, libera. De aceea, atunci cand deplangem rapirea libertatilor, lamentatia se refera intotdeauna la un plan al sensibilitatilor noastre mortificate. Catusele intrau in carne, ghiulelele tarate mi-au lasat multa vreme  pete maronii pe glezne. Nu si in spirit.
Ce chin pentru tineretea mea, scurgerea vascoasa a timpului, fluviu mort, in anii, multi, ai neputintei, ai nelibertatilor! De aceea o data iesit la liman, mi-am incercat libertatea  cu ardoare prin lumea cuvintelor si cu nu putina voluptate prin aceea a obiectelor si a calatoriilor.