Mersul pe jos. Generatia optzeci a prozatorilor timisoreni (Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Mircea Pora, Ion Viorel Boldureanu, Marie-Jeanne Jutea) nu putea fi inteleasa fara cartile lui Lucian P. Petrescu, aflat odinioara in centrul unei avangarde mereu triumfatoare, dar si in postura de sfetnic important al scriitorilor/artistilor din Timisoara. Excelent medic cardiolog, specializat prin strainatatile ilustrilor, Lucian adauga unui sir de sfaturi rostite tandru inca unul: mergeti pe jos. Mersul pe jos va poate (ne poate, credea cardiologul nostru) proteja de toate relele cu putinta. Acum, cand citesc eseul lui Mircea A. Diaconu consacrat lui Hogas, cred ca remarcabilul critic nu ar fi putut sa scrie cartea sa despre Cioran decat dupa ce si-a incheiat opul despre Hogas. Fara un bun antrenament pe drumuri de munte, nici o victorie a carturarului nu e cu putinta. Nu e bine sa simtim solul ferm sub pasi atunci cand trebuie sa ne pronuntam asupra unei istorii adanc omenesti? Topografiile raman necesare chiar in vremurile noastre in care ne grabim, ne grabim, sarim din tren in taxi si din taxi in avion ca sa ajungem iar in masina care… si iar in acel intercity care ignora garile mici. Statiunile insignifiante. Iata de ce volumul lui Aurel Podaru Gara Beclean de pe Somes. Istorie si cultura mi se pare demn de reveniri pline de iubire. Prin Beclean au trecut – au fost legati de acest spatiu pe care il cartografiaza prin scris sau prin prezenta – Adriana Barna, Liviu Bleoca, Ion Buzasi, Cornel Cotutiu, Ion Cristofor, Constantin Cublesan, Zorin Diaconescu, Daniel Dragan, Valentin Falub, Ion Filipciuc, Sorin Garjan, Niculae Gheran, Vasile Gogea, Ioan Grosan, Gavril Istrate, Radu Mares, Ion Moise, Marcel Muresanu, Olimpiu Nusfelean, Ovidiu Pecican, Mircea Petean, Ioan Pintea, Petru Poanta, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Virgil Ratiu, Teodor Tanco, Radu Tuculescu, Alexandru Uiuiu, Sever Ursa, Echim Vancea, Alexandru Vlad, Ion Radu Zagreanu. Si altii. Sunt de-ai locului sau pot fi ai locului. Asaza Beclean intr-o Geografie a literaturii romane, asa cum ar putea fi atatea gari prin care trecem nepasatori. Nu sunt locuri “unde nu s-a intamplat nimic”!
Carpatii lui Labis si ai Magdei Isanos. Pe Radomir Andrici l-am cunoscut in 1971 cand tiparise, alaturi de Vasna Parun, Karpatsko umilenie – Inchinare Carpatilor. Era rodul unei calatorii prin Romania, pe urmele lui Nicolae Labis si ale Magdei Isanos. In 1971 Vesna Parun era o mare poeta a Iugoslaviei (era croata), Radomir Andrici – un tanar revoltat care demonstrase la Belgrad in celebrele miscari studentesti ale lui 1968. Suportase confruntari dure cu politia: se definise, prin ele, ca un tanar scriitor exemplar. Cateva carti ale devotamentului sau fata de Romania ar fi trebuit traduse, cateva cred ca au fost. Am in fata Umbre vesperale aparut recent la editura Limes, in talmacirea lui Ioan Radin Peianov, cu o postfata de George Vulturescu. Poetul calatoreste din nou prin Romania si se inchina poetiilor, mirabilei geografii, prietenilor de la Iasi, Desesti, Caransebes, Ploiesti, lui Ioan Flora si lui Nichita Stanescu. Tulburatoare sunt testamentele poetului, in acest spatiu al granitelor abolite: “Am venit in Romania/ de-aceasta data intreg/ acum la-ntoarcere/ am devenit nu prea stiu cum/ dar s-a-ntamplat: jumatate roman/ duc jumatatea aceasta/ in Serbia/ iar cea sarbeasca/ o las aici/ pe buzele poetilor romani/ ca sa ne vedem/ si cand vom fi inchis ochii/ intr-o buna zi”. Intre Nichita Stanescu si Adam Puslojici, Radomir Andrici se adauga ilustrului desant care a construit punti intre literatura romana si literaturile din fosta Iugoslavie. Ioan Radin, echinoxist de seama, prozator de elita in tineretile sale literare, talmacitor de performanta din scrisul lui Vasko Popa, se implica intr-o alianta nobila. Un portret citabil propune in postfata cartii George Vulturescu: “Langa guralivul de Adam Puslojici, neodihnit in evocari si digresiuni, inalt ca un brad din vaile Timocului, Radomir Andrici pare un scutier greoi care tace hatru sau da replici mucalite, de nu mai stii cine e pe cal si cine e pe jos”. Iata, suntem dupa patruzeci de ani din acel ’68 al revolutiilor, in care Radomir si Adam defilau in prima linie a revoltatilor din Belgrad…