Calauza prin infern

Literatura totalitarismului a cunoscut, in anii de dupa Revolutia din decembrie 1989, o amploare justificata moral de necesitatea cunoasterii adevarurilor ascunse in spatele perdelei propagandistice a regimului comunist. Ororile inchisorilor si lagarelor au putut ajunge astfel in fata instantei implacabile a opiniei publice. Circumscriindu-se tematic acestei literaturi, volumul “Calauza prin infern”, in pregatire la editura clujeana Dacia, se particularizeaza prin abordarea unui aspect mai putin cunoscut al penitenciarelor, de un dramatism aparte: modalitatile prin care se incerca “reeducarea” detinutilor politici. Perfidia mecanismului tortionar era cumplita: cei care comiteau opera de “reeducare” erau colegi de celula ai “politicilor”. Fragmentul pe care il reproducem in aceasta pagina dezvaluie monstruozitatea sistemului de “desprindere de trecut” a celor inchisi pentru convingerile lor. Iata cum isi reaminteste Stefan Davidescu cosmarul “autodemascarii” in fata Comitetului din camera Trei Biserica parter a Penitenciarului din Pitesti.

Camera Trei Biserica parter

Am tresarit, auzindu-mi numele! Ceea ce le-a placut de minune! M-am simtit ca aruncat de un resort, fara sa fi facut vreun efort. Inima, care imi bubuise de spaima in piept, se potolise! Ca eliberat de orice fel de durere, fara sa mai simt arsurile de la genunchi, m-am pomenit escaladand banca din fata lor. Acea stare de suprasaturatie nervoasa ma avantajase, ca sa nu apar descompus de frica, asa cum eram de fapt! Cred ca nu intrevazusera pe chipul meu altceva decat resemnarea de a trece si eu prin ce au trecut atatia inaintea mea.

“Indreptarea pacatosului”

Odata urcat pe banca, nu mi se mai pareau niste “guliveri”, cum mi se parusera atata vreme cat i-am privit de jos in sus. Ii aveam acum in fata, “nedeformati” ca de eroarea de paralaxa a retinei ochiului de “gaina”. Au revenit toti la statura naturala. Toldisan, in prim-plan, pastra expresia sa calma, de baiat serios. Nu avea nimic dur in privire si nu mi s-a parut pornit impotriva mea. Imi fixasem ochii pe el, simtind ca, daca-i castig increderea, voi fi mai putin torturat. La randul sau, neslabindu-ma din ochi, s-a adresat lui Virgil (Bordeianu): “Ai gasit ce ne trebuie in legatura cu el?”. Bordeianu l-a asigurat aratandu-i cateva “pergamente” rasfirate precum niste carti de joc. Seful Comitetului de Camera mi s-a adresat cat se poate de neutru: “Mai intai, sa stii ca aici se vorbeste in soapta! Cred ca ti-ai dat seama ce urmeaza sa faci acum in fata noastra! Trebuie sa rezumi activitatea pentru care ati fost condamnati. Din clipa cand v-a trecut ideea prin cap si pana la materializarea ei in manifestul ce l-ati raspandit!”. Inainte ca Toldisan sa fi epuizat ce avusese de spus, “grefierul” mi-a atras atentia ca pentru a dovedi “buna credinta” nu trebuie sa fiu prins cocolosind pe unul sau altul dintre cei care ni s-au alaturat la acea actiune. Fie ca ne-au sugerat ce si cum trebuia conceput manifestul, in cate exemplare, sau pe unde sa-l raspandim. Ar fi vrut sa continue, dar seful i-a taiat-o si a reluat: “Deocamdata, o luam gradat. Poate ca ii va fi greu ca dintr-o data sa-si divulge rude, parinti sau frati. Asa ca ma astept sa ne explice de ce si pentru cine au recurs la aceasta forma de lupta impotriva noului regim. Dupa aceea, lucrurile vor veni de la sine!”. Ca sa ispraveasca prin a ma intreba “prieteneste”: “Nu? Ce zici?”. Prins ca in “coltul rosu”, era greu sa fac altceva decat sa ma apar. Insa glasul ceva mai sever al sefului m-a aruncat iar in ringul dracilor! L-am auzit prevenindu-ma: “Noi am aflat totul despre tine. Suficient pentru a ne da seama, de cum vei deschide gura, cat de sincer vei fi sau daca vei incerca sa ne induci in eroare, cum ai facut la Securitate!”.

S-a oprit putin, cercetandu-ma cu privirea, dupa care, decupand de pe chipul meu deruta prin care treceam, a continuat: “Daca simti ca ai inca nevoie de timp, te pot pasui. Noi avem timp. Sunt atatia de care trebuie sa ne ocupam. Te pot lasa pana cand tu vei cere sa-ti faci demascarea”. Si m-a intrebat direct: “Vrei sa-ti clarifici inca unele probleme, pana sa-ti anunti optiunea? Spune!”, s-a rastit seful. Pana sa fi articulat vreun cuvant, m-au asaltat cei care ma sufocasera cu respiratiile lor greu de inhalat: “Zii, baa. Hai ca te “ajut” io!”. “Hai ca de aici nu pleaca nimeni fara sa-si fi facut autodemascarea, chiar daca ar expira pedeapsa maine!”. Ultima fusese replica lui Juberian. “Indemnurile” verbale de pana acum incepusera a se transforma in “averse” de pumni si in cele mai trasnite injuraturi auzite pana atunci! Din pricina grindinei ce-mi pica dupa ceafa, figurile celor din fata pareau ca niste poze miscate. Chiar vorbele lor insultatoare pareau niste ecouri ale celor adresate! “Ziii, baaa… caaa… de nuu… tee… ajuut… iooo!”. Nu-mi puteam reveni din uluiala provocata de modul in care imi vorbise Toldisan. Cum de putea crede ca as destainui tot ce astepta de la mine tocmai in fata lor? Cum sa-i fi considerat duhovnici, capabili sa inteleaga zbuciumul meu tocmai pe ei, care si in momentele acestea ma batjocoreau si ma snopeau din pumni? Culmea era ca Toldisan parea convins ca pentru mine nu era decat o problema de timp. Dupa care vor aparea motive sa ma pot spovedi in fata lor. Ori eu, ori el nu suntem normali. Dar, la urma urmei, ce mai este normal? O data cu aceasta nedumerire, m-am pomenit raspunzand: “Sunt gata sa-mi fac autodemascarea! Nu am nimic de ascuns!”. La care unul din spate mi-a soptit direct in pavilionul urechii: “Zi mai tare, baa!” si am repetat ce apucasem sa spun, adaugand ca incerc sa-mi regasesc vocea, nevorbind de atata timp. Si ca, pe langa asta, ma simt complet epuizat! Potolind o avalansa de ironii, seful m-a imbiat, subliniind ca totul depinde in mod exclusiv de mine. Expresie securista! Ca mi se ofera sansa de a scapa de “pozitia de pedeapsa” si treptat sa scap de intreg cortegiul de “canoane”.

Seful s-a adresat lui Bordeianu: “Aminteste-i cateva detalii!”. Acesta a inceput sa citeasca intrebarile la care trebuia sa raspund. Nu numai ca nu omisesera nimic, dar ma uimira cat de multe amanunte aflasera. Imi aminteam ca doar lui Mihai Livinski ii facusem asemenea confidente! Socul a fost atat de puternic, incat Holdevici m-a prins de umar si m-a intrebat, scuturandu-ma: “Ce ai? Te simti bine?”. Dupa care le-a facut semn “tentaculelor” sa se ridice ca sa-mi pot trage sufletul. Aerul proaspat mi-a adus si lumina in ganduri!

Aproape ca nu auzeam ce spuneam, ca sa scap de pisalogeala ce se revarsa pe capul meu (palme, pumni si amenintari tipate direct in urechi!). Pentru ca totodata in mintea mea se deznodau temeri si in acelasi timp se ingropau alibiuri cat mai plauzibile! Trebuind concomitent sa ma autocontrolez, sa nu scap vreo confirmare a suitelor de intrebari pe care mi le tot repetau: “Cu cine ai complotat? De ce nu l-ai spus si pe varu-tau? Indraznesti sa negi ca frac-tu n-a raspandit manifeste? Ia zi ce era cu casa cu trei fete? Dar cu tatal lor?”.

Intrebarile punctuale mi le punea Bordeianu, care le extragea de pe “pergamentele” din fata sa, in timp ce “asesorii” ii tineau isonul cu “Zi! Zi!”. Cred ca idioatele mele exprimari si aparente nedumeriri ii vor fi determinat pe cei din “Completul” Comitetului sa-i potoleasca si sa-i indeparteze, ca sa pot capata putin aer. Altfel, desi eram departe de a lesina, nu mi-ar fi fost greu sa ma prefac. Stiind insa ce m-ar fi asteptat, m-am ferit de-o asemenea solutie. Si asa, numai figura de om normal nu mai aveam! Niciodata pana atunci nu reusisem o asemenea stare de dedublare. Sa pot balbai cate ceva si, in acelasi timp, sa inventariez in gand cui, unde si ce voi fi povestit, prin celulele prin care am trecut. Ma gandeam la tinerii de la Brasov, care s-ar fi putut sa ajunga intre timp la Pitesti. Vrand, nevrand, insa, tot la perioada carantinei de aici gravitau banuielile. Mai cu seama ca Virgil descifrase intrebarile de pe “pergamentele” ce le avea in fata! Desi tinusem sa nu-l includ pe Livinski printre suspecti, imi aminteam cu claritate ca lui ii facusem asemenea confidente in serile acelea de neuitat!

Cu toate acestea, nu tineam minte sa-i fi spus ca i-am antrenat pe George, pe Ionel si pe Romica sau pe nenea Costica Liloiu in raspandirea manifestelor. Cum de va fi tras el o astfel de concluzie? Sau astia ma luau la sigur, facandu-ma sa cred ca aflasera deja totul? Am inceput sa profit de faptul ca mi se suflau in urechi, aproape simultan, fel de fel de intrebari! Mimasem ca ma zapacisera, ocolind raspunsurile dificile. Totusi, dupa cum ma priveau, ar fi trebuit sa ma consider o prada sigura. Ceea ce ma descuraja era una si aceeasi insistenta: “Enumera in “ordine alfabetica” pe toti ramasii liberi!”. Ca altul, tot in bataie de joc, sa adauge: “Eh, si tu. Lasa sa-l mai pasuim cu aia de suflet! Sa inceapa cu prietenii mai distantati!”. Dupa care veneau cu “refrenul”: “Sa avem rabdare, ca timp avem berechet!”. Bineinteles ca atentionarile sau “mangaielile” nu incetau. Tot ce mai puteam simula era o continua confuzie. Cel putin sa nu spere sa afle de la mine raspunsuri corecte.

Dezlantuirea celor care se intreceau in a-si evidentia “stadiul inaintat” de reeducati a fost intrerupta tot de seful Comitetului, care, pe un ton intelegator, mi-a propus: “Ca sa te poti aduna, ia-o cronologic. Te concentrezi asupra acelora pe care nu i-ai declarat la ancheta!”. Zapacit cum ramasesem, in special in urma “povetei” lui Toldisan, i-am zis, vrand sa par dezmeticit: “Inainte de a relata motivele condamnarii, trebuie sa fac o precizare. Nu am pe cine divulga, pentru ca toti complicii nostri sunt arestati!”. Bordeianu a fost primul care s-a repezit si m-a pocnit cu una dintre tablite in cap. Atat le-a trebuit “asesorilor” ca sa-mi umple capul de pumni! Realmente nu mai zaream pe nimeni cu claritate. Seful Comitetului i-a oprit din nou! Dar, ca sa le dea satisfactie, mi s-a adresat ceva mai capsat: “Ai inceput-o prost, Davidescule… Te credeam mai inteligent! De ce sa te expui la atata cotonogeala, cand vezi bine ca noi cunoastem aproape intreg grupul de complici ramasi afara?” si a continuat: “Uite, Virgil o sa-i numeasca pe cativa. De la cine crezi ca i-am aflat? Im? De la tine, desteptule!”. Il privisem direct in ochi si am simtit cat de sigur era pe ceea ce spusese! Fapt care m-a deconcertat pe loc!

Intre timp, observasem ca “grefierul” era flancat de inca doi, care-i dadeau la mana placuta de care avea nevoie. Cine ar fi putut sa-i inlocuiasca pe Ghita si pe armean, care preluasera, pe langa functia de “acuzatori”, si pe aceea de “scribi”? Ca intotdeauna, incepusem sa imi revin din socul incasat, cand m-am trezit intrat in hora. Faptul ca Juberian l-a imitat pe Virgil si m-a pocnit de cateva ori cu placuta ce o avea in mana nu m-a mirat deloc! Numai ca in fractiunea aceea de secunda am observat cat de ortografic si ordonat fusese scrijelita suprafata “cerata”? Cine putea s-o faca decat unul deprins sa “scoata notite” la cursuri?

Dar pana sa fi epuizat aceste intrebari dureroase, Bordeianu l-a tras langa el pe armean si mi s-a adresat: “Te intreb, pentru ca tu singur ai spus ca nu ai nimic de ascuns… Nu?”. Voi fi facut un semn afirmativ, pentru ca a reluat: “Cine zici ca este George?”, la care am raspuns fara sa fac ochii mari: “Fratele mijlociu!”. In schimb, au cascat ei ochii, holbandu-se unii la altii! “Pai, cati sunteti?”, m-a intrebat Ghita. “Trei!”, i-am taiat-o scurt. In acel moment, mi-am amintit ca pe Nelutu nu-l adusesem in discutie jos, cu Livinski! Pur si simplu nu intrase in campul celor povestite. Din acel moment, am simtit o intepatura in inima, fiind convins ca de la el proveneau placutele acestea atat de ingrijit scrise. Pe “dumnealui” nu-l interesase copilul de sapte ani, fiind convins ca nu fusese nici macar prezent cand noi “jupuiam oaia in pod”. De aceea nu l-or fi trecut pe “raboj”?

Tocmai se repezise Rosca langa mine, ca Bordeianu si incepu sa citeasca nume (urmarite cu degetul pe placuta) care mai fusesera pomenite, dar si altele, care nu avusesera absolut nici o legatura cu manifestele (precum Gicuta, Nelu si Puiu, colegii mei de an); erau amestecati din nou cu Samoila si Costica, despre care fusesem intrebat. Aproape ca nici nu-mi asteptau raspunsul, atat de siguri erau pe “turnatorul” lor! Imi statea pe buze sa le zic eu, de data asta: “Va credeam mai inteligenti!”. Imi imaginam cum ar fi reactionat, dupa cateva secunde de “dentist”. Cum sa indrazneasca, unul dintre noi, sa-i apostrofeze chiar asa?

Se pare ca Toldisan a ajuns la o concluzie asemanatoare, deoarece a oprit harmalaia si grindina de pumni care-mi burdusise toracele si ceafa, spunandu-mi: “Cred ca te-ai convins ca nimeni n-ar fi ajuns sa cunoasca atatea nume pe care le-ai tainuit, daca tu insuti nu le-ai fi pomenit prin povestirile tale! Pesemne ca acum ii consideri perfizi si turnatori pe aceia fata de care ti-ai depanat amintirile. Numai ca una este sa fii turnator, cum se intampla cand iti vara pe cate unul in celula la Securitate, si alta este sa-l demasti pe colegul de celula, ca sa-l asezi fata in fata cu el insusi, sa se descopere cat de ticalos a fost fata de patria si fata de propriul popor. Poti sa crezi asa ceva?”, m-a intrebat ca un Montesquieu al noii morale inaintate. Apoi, aratand cu un gest larg intreaga “asistenta”, a intrebat retoric: “Dusmaneste cineva pe acela care l-a ajutat sa vada realitatea din alt unghi decat cel pe care l-a avut pana aici?”. “Nuu!”, a vuit camera. “Poate spune cineva in ce scop si-a facut autodemascarea?”, a mai intrebat o data camera! Dupa niste secunde grele de tacere, s-a auzit un glas stins dintre paturi: “Ca sa nu mai traim cu frica de a fi demascati!”. “Care a fost ala?”, a intrebat Toldisan ridicandu-se in picioare. “Aista!”, l-a demascat unul in suman pe un baiat care tocmai fusese “promovat”! Se lasase o tacere lipsita parca si de aer! In afara de oradeanul acela, nimeni n-a adaugat nimic. Ceea ce cred ca si pentru Toldisan insemna un raspuns solidar! Altceva nu cred ca l-a silit sa treaca peste acel moment ca peste nimic. Ba inca i-a continuat rationamentul zicand: “Nu numai pentru atat, ci mai cu seama pentru a te simti eliberat de tarele trecutului! Pentru a dovedi ca nu vei mai repeta actele de subminare a acestui regim, care si-a propus sa faca dreptate sociala! Demascand pe cei indaratnici, ii ajutam sa-si limpezeasca criteriile si optiunile despre lume si viata!”. Apoi s-a asezat si am fost acoperiti iar de “Cupola” aceea sub care abia respiram. Atentionand prin priviri sa se faca liniste, mi-a soptit cu un aer pedagogic: “Da. Da. In curand, daca ii vei intalni, vei simti nevoia sa le arati recunostinta. Pentru ca te-au ajutat sa te vezi asa cum ai fost in realitate. Si totodata sa-i vezi pe cei pe care-i vei demasca asa cum au fost! Ce-au urmarit cand v-au antrenat in acea actiune de a lovi pe la spate? V-au ajutat sa va dati seama ce mediu nenorocit ati avut? Fara sa se fi agatat cineva de viata voastra, v-ati aventurat si v-ati pus lumea in cap!”. Apoi a intins o mana spre mine ca un diriginte care-mi dorea binele, convins fiind ca-mi arata “calea cea dreapta” in viata. M-a ciupit de barbie si m-a plesnit peste obraz cu o palmuta “parinteasca”, soptindu-mi: “Este ultima oara cand te sfatuiesc sa te gandesti bine, nu la altceva si nici la altcineva, ci numai la tine si la viitorul tau!”. Apoi, revenind la pozitia initiala, m-a studiat mai de la distanta si, dupa o sopaiala cu Holdevici, mi-a spus: “Ca sa-ti demonstram ca urmarim sa ajungi singur la asemenea concluzii, urmarind “indreptarea pacatosului”, am cazut de acord sa-ti mai dam timp de gandire! Iar cand vei fi convins ca te-ai hotarat sa te rupi complet si pentru totdeauna de trecutul tau imoral si profund mizer, ridici decis mana si anunti: “Vreau sa-mi fac demascarea!””. M-am ridicat de pe banca, preferand sa redevin patruped. Sa-mi ocup iar pentru cine stie cat timp pozitia asta atat de neomeneasca, de Sfinx!

“Ce sa-ti fac daca te prind cu minciuna?”

Dupa cina m-am auzit strigat de cineva din Comitet. Jugureanu imi facuse semn sa nu mai “stau pe ganduri”.

Mi s-au parut cu totul mai relaxati. Toldisan ma studiase cat am fost la baie! Acum l-am simtit in aceeasi masura atent asupra mea. Ceea ce m-a incurajat sa cred ca de data asta as putea profita de starea aceea de spirit. Totodata mi-am propus sa nu intind coarda. Stiam cat de sensibili erau in a nu fi luati de prosti. L-a intrebat pe Bordeianu daca mai are alte informatii, prin care sa-mi dau seama ca n-are rost sa patesc si eu ceea ce am vazut ca s-a intamplat cu cei trei colegi de lot. Dupa care s-a aplecat spre mine si mi i-a aratat pe cei ce ma asfixiau cu duhorile lor, soptindu-mi: “Ii vezi? Si ei au incercat la fel ca voi. Apoi au regretat amarnic! Si-au prelungit chinurile fara sa fi rezolvat ceva!”. Imi vorbise calm si cu o oarecare bunavointa! Procedeul imi era cunoscut de la Securitate. Pentru a deveni “cooperant”, iti fluturau tot felul de promisiuni. Aici, seful Comitetului nu avea nimic la-ndemana sa te ademeneasca. Nu putea sa-ti promita reducerea pedepsei si nici sa-ti intinda vreo tigara (pentru a obtine “cooperarea”). El pretindea direct si fara nici un menajament sa-i divulg nu numai pe cei cu care impartisem manifestele, ci si pe cei care, intr-o masura sau alta, cunoscusera cate ceva in legatura cu asta! Pe toti! Pe toti! Pe absolut toti, indiferent daca printre acestia aveai parinti, frati sau prieteni de neinlocuit. Incercase a-mi sugera ca si asa toti cei care au ramas afara vazusera ce se intampla cu altii ca ei, ceea ce ii pregatise, intr-un fel, sa se astepte sa fie ridicati si condamnati! Ca, imediat dupa ce-l luase gura pe dinainte, sa o intoarca zicand: “Cu toate ca noi nu urmarim asta de la nimeni. Este treaba Securitatii. Pentru asa ceva sunt platiti! Treaba noastra, scopul nostru aici, este sa va ajutam sa va desprindeti de trecut. De mediul acela nociv in care ne-am format. Mai bine zis, care ne-a deformat, transformandu-ne in dusmanii nostri si ai intregului nostru popor, luptand, prin orice fel de mijloace josnice, impotriva unui viitor cu adevarat progresist!”. Mi-i aminteam pe Segal si pe Schreiber, care ne pisau cu asemenea brasoave la sedintele de an! Mda! Tot Comitet se numea adunatura aia de venetici si de profitori! Numai ca aia mancau sandvisuri cu sunca de Praga si mustar, in timp ce majoritatea se multumea cu ciorba de linte si cu mamaliga de orz, la Cantina Buzesti. Iar astia o fac fara a avea aceleasi privilegii.

A fost nevoie de un branci in capul pieptului ca sa revin la cruzimea momentului! Si mai cu seama zbieratul scurt al sefului: “Baa! Unde te trezesti?”. Ce sa raspunzi la o asemenea intrebare?

Mi-am luat inima in dinti, l-am privit in ochi si i-am soptit: “Imi cereti pe de-o parte sa fiu sincer, sa marturisesc cum au decurs lucrurile, iar pe de alta, imi cereti sa recunosc ca reale simplele presupuneri ale lui Livinski Mihai, facute dupa cele ce i-am povestit!”. Cand i-am rostit numele, au si fost gata sa sara asupra mea, dar seful i-a oprit! Si m-a intrebat: “Ce te face sa crezi ca el te-a demascat?”. “Pentru ca domnul Bordeianu m-a intrebat de o multime de persoane pe care le-a aflat din povestirile mele! Dar una este sa retii niste nume si cu totul altceva este sa le fi retinut pe cele care au participat la actiunea noastra! Pe cand Livinski le-a insirat acolo, ca sa fie!”. Virgil a si sarit intepat: “Si ce vrei sa spui cu asta?!”. “Vreau sa spun ca, in cazul in care ar fi de fata, ar recunoaste ca fiecare dintre cei pomeniti au reprezentat si reprezinta pentru mine cate un episod aparte, sau au aparut in mai multe episoade, din amintirile ce i le-am confesat. Ori el a dedus ca exista legaturi intre ei sau intre mine si fiecare. Ceea ce este absolut inexact. Multi erau “rivali” pe seama uneia sau altei fete, ori nici nu se cunosteau intre ei! Cum nici eu nu cunosteam pe multi personal!”. Toldisan isi fixase privirea pe “grefier”, care urmarea cu asiduitate cele asternute pe unele placute de catre “turnator”, vrand sa ma dea gata. Altul de deasupra, imi infipsese mana in ceafa scuturandu-ma cu o forta de nebun si, pe un timbru incarcat de cinism, imi repetase de cateva ori: “Spune-mi ce sa-ti fac daca te prind cu minciuna?”.

Dar iata ca a intervenit Bordeianu: “Cele cateva sute de manifeste raspandite in atatea centre universitare, in aceeasi seara si la aceeasi ora, le-ati raspandit numai voi patru?”. Fara sa fi respirat, am intervenit imediat: “Vedeti ca a inteles gresit? Deci in afara de noi au mai fost inca doi complici. Stan Constantin si Samoila! Fiecare am raspandit cate cincizeci. Adica cincizeci ori sase insi, in total trei sute de manifeste!”. Fusesem ascultat pana la ultima vorba. Virgil, ajutat de cei doi “scribi”, scotoceu febril rand cu rand fiecare “papirus” dintre cele blestemate, doar-doar ma va incuia cu altceva! Dar intre timp a reluat Toldisan interogatoriul: “Bine-bine, dar cum ati putut fi omniprezenti astia sase, ca sa apara manifeste, in aceeasi seara si in aceeasi ora, la Ploiesti, la Bucuresti, la Iasi, la Cluj?”. Iar eu l-am completat: “Si la Timisoara! Cateva si la Urlati!”. Toldisan pur si simplu a scuturat din cap, neputand sa priceapa!

Desi ma simteam incoltit, cu sufletul inghemuit la gat, cum nu fusesem nici la Securitate, m-am straduit sa ma adun si sa par linistit. “Inca o dovada ca din tot ceea ce i-am povestit el a retinut fara detalii, la modul general!”. Si am continuat: “Intre data multiplicarii si data raspandirii a fost un interval de trei zile! Timp in care eu am dus un pachet la Bucuresti si Mihai unul la Timisoara. Costica Stan a raspandit la Ploiesti cu Samoila Mihai. Cateva care le-au ramas le-a raspandit tot Costica la Urlati si la Albesti Paleologu in gara”. Nici n-am apucat sa-mi recapat rasuflarea, ca unul din carca mi-a si infipt mana in ceafa si m-a intrebat: “Dar la Iasi?”. Fara nici o ezitare, am raspuns: “Bratila!”. “Si la Cluj?”, m-a intrebat chiar seful! “Le-am raspandit cu putin inainte de a incepe cursurile dupa vacanta. M-am dus special, dar cu foarte putine, cate ne ramasesera, din motive de prudenta!”. Unul dintre ardeleni (dupa accent) m-a intrebat curios: “Unde le-ai raspandit?”. Tot fara ezitare, am precizat: “Fiind vacanta, n-am avut cum patrunde in camin, pentru ca cei care intrasera se legitimau. Carnetul meu de student nu era de Cluj. Si atunci, contra unui ciubuc, am dormit la caminul Medicinistilor. Le-am varat pe sub usa la parter, in cateva camere incuiate pentru familisti!”.

Intrebarile cadeau ca grindina, ceea ce ma avantaja ca sa le pot ocoli pe cele mai greu de satisfacut. Dar in sinea mea incepusem sa cred ca chiar asa s-au petrecut lucrurile. Moldovenii, pana si cei mai suspiciosi, precum Virgil si Ghita, inclinasera sa le ia de bune. Ardelenii insa, care nu se aratasera prea increzatori, dupa ce le vor fi rumegat, mi-au pus cele mai dificile intrebari. Unul, care dupa cum ma interpelase, luandu-l pe Toldisan “interpret”, i-a spus destul de intrigat: “L-am ascultat si, intr-adevar, la prima <<auditie>>, pare totul plauzibil. Dar, tocmai din cauza asta mi se pare suspect descrisa actiunea lor de raspandire a manifestelor, desfasurata contra cronometru! Prea au mers toate ca ceasul! Spre exemplu, el… a dus un pachet la Politehnica in Bucuresti. Apoi, s-a intors si a raspandit manifeste la Ploiesti… Deci doua pachete. Apoi cu putin inainte de terminarea vacantei, a plecat la Cluj! Vintilescu a avut timp sa raspandeasca, la Timisoara, al treilea pachet. Bratila, la Iasi, al patrulea pachet! Varsau al cincilea la Ploiesti, iar ceilalti doi inca doua, tot la Ploiesti! Deci sapte pachete si nu sase, cum sustine el. Adica 350 manifeste, in loc de 300 cum a tot repetat. Nu vi se pare ca nu prea ii ies la numaratoare steagurile?”. Voiam sa vad mutra “rumegatorului” astuia, dar nu aveam voie sa-mi schimb unghiul de observatie. Le rumegase bine, in orice caz! Ardelean sadea! Seful il ascultase fiind cu ochii pe mine. Nu-mi dau seama daca a surprins pe chipul meu “curcubeul” ce va fi aparut dupa “ploaia” revarsata de asta asupra mea. Dar felul in care m-a privit seful mi-a dat impulsul de a ma explica: “Nu avea rost sa le raspandim chiar de 30 decembrie, cand se implinea un an de la abdicarea Regelui, pentru ca studentii erau in vacanta. Doar la Bucuresti am reusit, pentru ca a trebuit sa rezolv cateva treburi pentru ai mei. La Ploiesti, de asemenea, tot in seara de 29 spre 30, dupa care fiecare a petrecut Anul Nou la el acasa. Eu in Bucuresti! Costica Stan la Albesti Paleologu, de unde este! Dupa ce a raspandit prin Urlati. Iar la Iasi si la Cluj, le-am dus Ion cu mine catre sfarsitul vacantei, ca sa poata fi citite de studenti”. Dupa ce mi-am regasit respiratia, am continuat: “Deci nu a fost chiar o cursa contra cronometru. Insa ne-am indeplinit protestul!”. S-a facut o liniste si mai surda dupa ce am pronuntat cuvantul protest! Dar absolut nimeni n-a scos o vorba! Nimeni nu m-a incoltit cu intrebari de genul “De ce?”. Ca, vezi Doamne, Monarhia asa si pe dincolo, cum o tot “retrogradau” comunistii prin Scanteia. Absolut nici o besteleala pe aceasta tema. Oricat se considerau ei de “reeducati”, inca nu se stinsese in sufletul lor dragostea pentru Mihai Regele! In sinea lor, erau convinsi ca fusese alungat regele nostru curajos si cu adevarat constitutional, pentru a fi inlocuit cu niste venetici care erau cunoscuti de toata lumea ca apartinand “coloanei a cincea” a Kremlinului!

Ma ascultasera perplecsi! Cred ca au fost momente penibile pentru “acuzatorii” din Comitet. Apoi dupa niste comentarii care mi s-au parut fantastic de lungi, pentru ca se duceau in soapta, Toldisan s-a intors si mi-a spus prevenitor: “Fii atent. Nu vreau sa fiu in pielea ta. Daca se va dovedi ca cele sustinute acum de tine sunt simple inventii, prin care incerci sa ne inseli, ma indoiesc sa mai iesi zdravan de aici. Pretinzi ca unul ca Livinski, student eminent la Drept, sa fi asternut cu mana lui simplele sale deductii si nu afirmatii de-ale tale? Esti constient de jignirea ce i-o aduci?”. Tot timpul cat mi s-a adresat, m-a studiat atent, o data cu ceilalti, care-si “scarpinau” pumnii. Ca apoi sa incheie, impovarat de indoieli: “Deci te lasam sa reflectezi si in cazul cand vei simti nevoia sincera de autodemascare, in privinta celor ce-ai indrugat astazi aici, te sfatuiesc sa ridici mana si sa ceri sa spui adevarul!”.

* Fragment din al doilea volum al cartii Calauza prin infern de Stefan Ioan A. Davidescu, in curs de aparitie la Editura Dacia