De când Goleștii au ajuns boieri ai Domniei, și-au ridicat conace în vecinătatea Curții și au tăiat drumuri către satul obârșiei lor din Ținutul Argeșului. Așa au procedat și când Bucureștii au devenit, din poruncă Sultanului, Cetatea de Scaun a Țării Românești. Hărțile târzii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea consemnează – printre ulițele ce se scurg din oraș – una ce merge spre Nord-Vest, poate un vechi drum voievodal, căci duce gândul la străvechile Curți de la Câmpulung și de la Curtea de Argeș, de altfel, o vreme a fost numit Drumul Piteștilor. De interes este și faptul că, după înălțarea noii Curți Domnești pe Dealul Spirii de către binecuvântatul Alexandru Ipsilanti, a fost, până la incendiul ce a distrus-o, cale domnească, un pod de lemn, cum vedem în desenul lui Luigi Mayer, legând-o peste Dâmbovița de poalele Dealului Spirii. Apoi, cu începere din secolul XIX, ulița pare să se integreze Bucureștilor aflați în plină dezvoltare, cuprinzând, înfometați, sat după sat, cătun după cătun, toate cu bisericile lor. În câteva decenii pe această uliță lungă au apărut semne de viață boierească și negustorească, dar și juridico-administrativă. Ea pornea din dreptul Hanului Zlătari, ocolea Hotelul Damaris, ajungea la podul de lemn de peste Dâmbovița, cunoscutul „Pod Mihai Vodă” și înainta până în vecinătatea morilor de la Grozăvești, unde, pe un gorgan, boierul Dinicu Golescu își înălțase un conac mândru, pe care îl botezase „Belvedere”. I s-a spus, până în 1878, „Podul de Pământ”, fiindcă acest drum era pavat cu un amestec de pământ, moloz și cenușă bătut cu maiul.
În apropierea „Podului Mihai Vodă”, în 1839 s-a construit „Agia” cu „Turnul Tulumbagiilor” sau „Foișorul de Foc”, iar sub sceptrul lui Barbu Știrbei, îndată după revenirea Domnului de la Viena, s-a dat în funcțiune „Uzina de Apă”. Câțiva pași mai departe, pe un dâmb(gorgan) se înalță biserica „Sf. Nicolae-Gorgani”, construită dinainte de 1638, când acele locuri se situau la periferia orașului și, drept urmare, erau numite „mahalaua calicilor” ori „broscăria”. Din coasta ei pornea podul de lemn desenat de Mayer. Vechiul „Pod de Pământ” va fi retezat, prima parte din el rămânând cu numele de „Belvedere”, a doua parte cu mai noua denumire de „Calea Plevnei”, în 1880, când, după planurile inginerului Grigore Cerchez, aprobate de primarul Dimitrie Cariagdi, au demarat vastele lucrări de amenajare a cursului Dâmboviței. Acum, artera ce ducea la „Belvedere” începea din locul unde, la imboldul lui Nicolae Iorga, se va construi între 1926-1929 „Palatul Ligii Culturale”, a cărui piatră de temelie a fost pusă de principesa Elena, soția viitorului rege Carol II; tăind spre Nord, la intersecția cu strada Progresul, o fărâmă din vechea uliță Izvor, se va ridica în 1936 statuia dedicată lui Mihail Kogălniceanu sculptată de Oscar Han, apoi, tot îngustă, amintire din trecut, ea înaintează către biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, ctitorită de negustori în anul 1785, în spatele căreia a locuit o vreme pictorul pașoptist Constantin Negulici. O sută de metri mai departe, aproximativ lângă casa în care va locui și crea poetul George Coșbuc, a fost casa căpitanului Costache Cihăescu, spaima revoluționarilor pașoptiști. De-acolo până la „Belvedere” începeau marile proprietăți particulare, uriașe grădini cu o casă-conac în mijloc, cât și proprietăți ale Statului. Trecând de strada Berzei, artera străbătea spatele „Grădinii Giafer”, ale cărei urme par să se fi conservat sub formă de colți stâncoși în grădina Facultatății de Drept, în spatele căreia, în 1937, Stelian Popescu a construit, după planurile lui Petre Antonescu, „Casa Studenților Universul”, instituție care în epoca ruso-comunistă a purtat numele bolșevicului Grigore Preoteasa și care, iată, nici astăzi nu poartă, cum s-ar cuveni, numele fondatorului ei, nimerea în vasta proprietate a generalului Procopie Canusis, cunoscută sub forma slavizată de „ Grădina Procopoaiei”, probabil din pricina cucoanelor Dumitrula și Marghioala, mamă și fiică, pare-se foarte active cu neguțătorii sau autoritare cu mahalagiii. Casa „Procopoaiei” a fost imortalizată în două fotografii de Carol Szathmari, care venea să deseneze în mlaștinile de la Sf. Elefterie Vechi. Există și o calotipie a lui, căreia cineva, probabil fostul deținător, inginerul Orghidan, i-a spus „Câmpul Procopoaiei”, însă la o analiză superficială se dovedește a fi o imagine din Ardeal. În timp, locul Procopoaiei, vândut prin 1893, a fost tăiat pe jumătate de prelungirea străzii Știrbei Vodă. Prima jumătate va adăposti din 1915, după eșuarea proiectului „Gării Centrale”, Parcul Clubului Venus cât și Stadionul cu nocturnă al acestei echipe de fotbal, construit în 1931 și desființat în 1953, când a început construcția Operei Române. A doua jumătate va fi transformată în hipodrom, distrus de edilii ceaușiști pentru amenajarea unui parc efemer, fiindcă, în câțiva ani, pe o bună parte din el a fost ridicată clădirea faraonică – la propriu – a Muzeului de Artă, astăzi mutilată pentru proiectul „Dâmbovița Center”, conceput de către niște indivizi veroși. Dincolo de fosta proprietate a Procopoaiei, imediat după intersecția cu fosta uliță a Farmazonului, se află și-n zilele noastre, față-n față, biserica „Sf. Gheorghe” și cazarma „Malmaison”. Referitor la cazarmă, ce a servit armei Cavaleriei, ea a fost construită de Gheorghe Bibescu, însă, prin 1861 izbucnind un incendiu care i-a stricat acoperișul, autoritățile au găsit nimerit să-i adauge un etaj. În epoca ruso-comunistă aici a funcționat închisoarea Securității, în care au zăcut „dușmanii poporului muncitor”, inclusiv tovarășa Ana Pauker, anchetată pentru sionism. Biserica, inițial de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, odată cu înălțarea cazărmii, a primit și hramul Sf. Gheorghe, patronul armei cavaleriei. În 1908 a fost reconstruită în stilul impus de Orăscu, de influență bizantină. Important de menționat este osuarul pompierilor căzuți în Dealul Spirii în 13 septembrie 1848, faptă de înalt eroism trecută tot mai pronunțat în uitare, căci e poruncă de undeva să ne scuturăm de istoria neamului. Pe întreg terenul din jurul bisericii și până la actuala stradă Witting se întindea, enormă, proprietatea „farmazonului”, cunoscutul eterist, pașoptist și actor al Societății Filarmonice, profesorul Costache Aristia, trimis la Paris de Domnița Ralu Caragea să se inițieze în tainele actoriei cu marele Talma. După decesul lui Aristia, întâmplat în 1880, domeniul va fi vândut de urmași Ministerului de Război, care, între 1883-1889, va construi pe el și pe terenurile achiziționate în vecinătate pavilioanele Spitalului Militar, instituție ce ocupase până atunci clădirea lui Hartl de pe Strada Știrbei Vodă. Pe această parte răsăriteană nu mai e nimic de consemnat.
Peste drum, însă, dincolo de cazarmă, se întindea – și ea uriașă – proprietatea marelui boier patriot și prieten al lui Aristia, Ioan Câmpineanu. Profitând de izolarea conacului său, aflat în mijlocul unui parc cu alei frumos desenate, boierii și cărturarii luminați ai epocii au pus la cale multe fapte ce au condus încet, dar sigur, la trezirea națiunii române din Muntenia. Acolo s-au gândit Societatea Filarmonică, „protestațiile” față de protectoratul rusesc, alte chipuri, mai domoale, ale revoluției pașoptiste, preluate de la Câmpineanu de Ion Heliade Rădulescu și impuse de acesta guvernului vremelnicesc, ulterior Locotenenței Domnești, acolo s-a discutat tactica unirii etc. Spiritul dominant a fost cel al „Regenerațiunii străvechei națiuni românești”! După două decenii de la adormirea întru Domnul a marelui Câmpineanu, în 1890 sau în 1891 fiul său, fondator alături de Eugeniu Carada, al Băncii Naționale, a vândut domeniul părintesc Ministerului de Război, care a organizat acolo „Manutanța Armatei”. Mai departe de această instituție desființată de noua ocupație rusească din anii comunismului și prefăcută în „Cuptorul de Aur”, o altă parte din clădiri adăpostind Tribunalul Militar adus de pe strada Negru Vodă, a fost, cândva, grădina negustorului aromân Ioan Scuffa. Aici a fost loc de petrecere sub Alexandru Dimitrie Ghika și sub Gheorghe Bibescu, pușcărie sub cerul liber în vremea revoluției pașoptiste, apoi, după vinderea ei negustorului sibian de cherestea Lessel, un vast depozit de lemne ce a rezistat, chiar și confiscat de ruși (comuniști), până în urmă cu câteva decenii; ajunsese depozitul de lemne al Capitalei! Eu însumi am asistat la plata unor comenzi făcute de părinți. I-au luat locul clădiri noi, fără stil sau în stil searbăd, specific unui sistem totalitar, cum este, de pildă, Primăria Sectorului 6, sau specific societății de consum occidentale, precum mega-magazinul Carrefour. Aici se sfârșește Calea Plevnei, dar Podul de Pământ, trecând de vechea barieră, continuă – sub denumirea de Bulevardul Regiei – până la „Belvedere”.
Pe partea stângă, în locul vechii „Mori de apă Ciurel”, documentată în 1848, Max Herdan a construit în anii interbelici o moară nouă, rebotezată de comuniști „Constantin David” și apoi „Spicul”, care a fost demolată în 2008. Undeva, prin apropiere, a fost cândva rănit de moarte haiducul Ioniță Tunsu, fostul clopotar de la biserica Sfinții Voievozi. Pe partea dreaptă, pe o suprafață de aproximativ 60 ha, vândută de Effingham Grant, soțul Zoei Racoviță, nepoata lui Dinicu Golescu, Statul a construit, cu începere din anul 1864, „Manufactura de tutun Belvedere”, dependentă din 1887 de „Regia Monopolurilor Statului”, devenită din 1929 „Casa Autonomă a Monopolurilor de Stat”. În capăt, între Dâmbovița și Biserica Belvedere, se întindea Domeniul Belvedere, cu un conac cu turn tip castel, construit de Dinicu Golescu în 1815, avariat, probabil, de cutremurul din 1838 și refăcut între anii 1852-1854 cu banii obținuți din vinderea proprietăților deținute în preajma bisericii Sf. Nicolae-Prund. În vremea zaverei aici au fost cantonați boierii care îl susțineau pe Theodor Vladimirescu, adică Guvernul, iar în 1848 zidurile sale au fost martore la discuțiile tainice purtate de frații Golești cu mai tinerii colegi revoluționari. Mai târziu, la câțiva ani după încheierea primului război mondial, conacul a fost mărit și transformat în Școala de Fete „Doamna Stanca”, probabil în amintirea unor posesiuni ale familiei lui Mihai Viteazul, certe doar la Grozăvești, școală ce a dispărut și ea… Aici se încheie istoria pe scurt a vechiului Pod de Pământ, numit din 1878 Calea Plevnei.