„Partea mizerabilă a creației, imaginată de oameni simpli, criminali de instinct, femei nehotarâte, bețivi arestați de obsesii, adolescenți cu psihic dereglat, autori nesemnificativi îmbatrânind însoțiți de sensul inutilității, contrapusă celeilalte opere, cu autori zburând pe deasupra mediei, eroi fără urmă de spaimă, sfinți cu virtuți intacte, femei convingătoare. Poarta de trecere dintre lumi ne dezvăluie că primii sunt aceiași cu ceilalți, separați de căutarea himerei alcătuite din surplusul celor doua norme: literatura și iubirea.
Combinația de anost/glorificare, rătăcire/regăsire, agresivitate/agonie va duce, prin exercițiu și eliminare, la apariția diamantului optim. Lumea va fi cufundată, dar rostul ei nu este traiul îndestulat, ci salvarea creației prin destinul ființei.” – Liviu Cangeopol.
„Calmul prelevat în furtună nu se supune convenției destinului evolutiv. Totodată, nu respectă nici rețeta senzorialității maladive. De asemenea, respinge și transmiterea învățăturilor transumane. Forța ei de atracție provine din faptul că informațiile vehiculate dispar după fiecare frază scrisă. Romanul lui Liviu Cangeopol este evanescent, asemenea universului în continuă expansiune vectorială, fugind de timpul care îi crește în urmă.” – George Neagoe.
Liviu Cangeopol s-a născut pe 28 martie 1954, la Iași. Studii de filologie întrerupte în anul al III-lea, apoi de contabilitate și business administration încheiate la New York și Atlanta. Publică primele proze în revista Dialog (august 1978), debut editorial în 1989, Ce-ar mai fi de spus, co-autor Dan Petrescu (1989 – Agora, USA, Editura Minerva, 1990, Editura Nemira, 2000). În anul 2007, publică romanul Zâmbetul la Editura Humanitas.
Finalul departamentului de tehnologie electronică
A doua zi a urcării la Asheville, în holul Hanului Ramada, în timp ce căuta chilipirul unei garsoniere de închiriat în cotidianul local, dădu peste anunțul unui post vacant de profesor asistent la Catedra de Literatură a Universității statale. Nu avea nimic de pierdut. S-a înregistrat pentru concurs, care consta într-o probă scrisă și una orală, susținută cu decanul catedrei, John England.
Dr. England avea o faimă locală impecabilă, însuflețită de faptul că în afara zonei nimeni nu auzise de el. Cînd văzu referințele lui Andrei, tresări cu respect. Să lucrezi la un magazin literar atît de important, să te cunoști personal cu marele Grossman ar fi contabilizat o demnitate de care el, unul, s-ar fi simțit măgulit.
Partea scrisă a examinării s-a delimitat la analizarea însemnărilor pe care Andrei le susținuse constant de la moartea lui Leopold și pînă la plecarea din țară, pe care le-a prezentat drept ficțiuni literare. Interogatoriul a fost programat pentru a treia zi.
Biroul decanului arăta ca o pădure în miniatură, luminat de trei ferestre uriașe, încadrate în mahon. Dr. England l-a rugat să ia loc între doi palmieri dresați pînă-n tavan. Scoase o foaie de hîrtie dintr-un sertar, o netezi cu palma, expedie o-nsemnare cu un stilou de modă veche și spuse:
– Teza dumitale ne-a bulversat prin îndrăzneală. Numai un începător versat ar folosi douăsprezece categorii arhetipale ca o emanație a caracterului instabil al protagonistului.
Andrei tăcea.
– Poți să-mi spui Dr. England, în caz că simți nevoia să mi te adresezi, deși nu e obligatoriu. N-a fost simplu. M-am sfătuit cu soția pînă am ajuns la concluzia că esența lucrării este prinsă în fraza redempțiunii din final, citez:
„Înaintează doar pentru că Dumnezeu le îngăduise să nu mai aibă cale de întoarcere.”
– Poate sună straniu, Dr. England, dar impresia mea este că nu știu la ce vă referiți!
– Nu e straniu deloc! Departamentul de tehnologie electronică și accelerare literară a pus la punct un soft care poate analiza orice scriere, descompunînd teza în funcțiile sintactice primare, din care, în logica structurii, a mecanicii și a stilului, să creeze variante și deznodăminte alternative. Cea mai mică modificare pe care-o aduci textului alterează finalul. Invenția n-a fost omologată, deocamdată, discreția este recomandată. În acest set de idei, inginerul Resenbrink a reușit o încheiere mutantă.
I-a înmînat cîteva foi. Le examină cu repulsivă curiozitate:
„La Galați au urcat într-un tren personal, care i-a hurducat pînă la Sulina, de unde au luat autobuzul. Au ajuns în port pe înserat. Portul era încuiat. Nori roșietici frămîntau un cer tuciuriu, prevestind ore negre. Nimeni nu s-ar fi aventurat pe o asemenea climă chiar dacă ar fi fost deschis, așa că au trebuit să înnopteze în oraș. Un taximetrist i-a depus în rotocoale de fum și păcănituri la marginea pădurii, unde exista un motel cu restaurant. În mod neașteptat pentru acea perioadă a anului, stabilimentul era tixit. De dinăuntru răzbăteau urlete de petrecere, disco. Au intrat. La recepție li s-a atribuit singura cameră goală. Un grup de oaspeți de la București, veniți la vînătoare de mistreți în Deltă, pusese stăpînire.
În restaurant, s-au așezat la o masă amplasată într-un ungher din preajma bucătăriei. În mijlocul sălii trona o adunătură lungă, formată din doisprezece bătrîni chercheliți, în straie de vînătoare. În jurul lor forfotea o armată de chelneri, curat îmbrăcați, proaspăt tunși. Andrei l-a întrebat pe cel venit să-i servească dacă știe cine sînt distinșii petrecăreți.
De peste 30 de ani vin și benchetuiesc aici în fiecare toamnă, ’nainte ca eu să mă nasc. Cel din mijloc a fost prim-ministru. Restul, foști mahări, Partid, Securitate, Interne. Azi retrași, dar încă breji și doldora.
Nici bine nu s-au săvîrșit aceste întîmplări, că un alt membru al personalului se apropie vioi și-i anunță în gura mare:
Tovarășu’ Apolzan vă roagă să-i faceți onoarea de-a lua loc la masa domniilor lor.
Deci el era: Gheorghe Apolzan, prim-ministru al dictatorului Ceaușescu, împușcat ca un mistreț. I-a transmis:
Sîntem profund mișcați de generozitatea Excelenței Sale, dar sîntem obosiți de drum lung, așa că vom cina aici.
După două minute, chelnerul reveni, la fel de vesel:
Tovarășu’ Apolzan insistă să vă așezați la masa lor. Dacă nu colectiv, măcar duduița…
Mariel se făcu albă la față și deschise gura să spună ceva, dar chelnerul turuia prestarea mesajului:
În caz contrar, tovarășu’ subliniază amănuntul că localul este închiriat în exclusivitate, drept care vă roagă să-l părăsiți fără delăsare.
Transmite-i tovarășului să-și ia sadismul lui idiot de comunist decrepit și să și-l vîre în cur, el și toată gașca lui de babe scelerate.
Chelnerul înclină capul politicos, plecă fără niciun adaus. Andrei se întoarse spre Mariel, care era mai palidă ca înainte, și-i spuse:
Îmi pare rău că te-am luat cu mine…
Dinspre masa vînătorilor se auziră vociferări indignate, rîsete.
Cred că-i mai bine să plecăm.
Andrei porni să spună ceva, dar un zgomot puternic îl asurzi și văzu femeia schimonosindu-se de mirare, cu o gaură roșie despicată în piept, prăbușindu-se pe spate și rămînînd țeapănă, cu gura deschisă într-o parte, ochi sticloși și nicio zbatere. Faptele se succedaseră atît de obiectiv, încît, pentru moment, nu și-a dat seama ce se petrece.
A îngenuncheat, i-a luat capul în mîini. Absurdul morții se izbea în tinerețea ei ca un val mugind tot mai stins. I-a închis imenșii ochi, căci îi aminteau ochii celeilalte femei care-i murise în brațe, a mîngîiat-o pe păr, a depus-o moale pe pardoseala răcoroasă.
S-a ridicat în picioare, s-a îndreptat spre masa vînătorilor. După doi pași auzi un tunet, o durere acută îi smulse umărul stîng. Se prăbuși în genunchi. Din cauza șocului, abia mai respira. Îi vedea prin ceața sîngerie a retinei strînși în jurul fostului premier. Se ridică cu greu, sprijinindu-se în brațul nevătămat. O nouă bubuitură îi răsună în urechi, umărul drept îi sări din țîțîni. Căzu. Neputința îl ținea nervos și pironit. Începu să se tîrîie spre ei. Cineva îl apăsă puternic cu piciorul pe omoplatul stîng. Auzi zgomotul unui declic metalic lîngă ceafă și vocea lui Apolzan:
Duceți-l afară…
În timp ce doi bărbați îl cărau, a mai apucat să arunce o privire de mîntuială: trupul fetei încremenit într-un final de balet, ștabi senili adunați într-un grup de satiri veseli. Chelneri cu mături, fărașe, tăvi întregeau decorul. Afară ploua cu găleata. Vîntul șuiera printre gheare. L-au aruncat sub niște boscheți spălăciți. Din spatele parcării, cîinii urlau a jale. Cînd n-a mai deslușit niciun zgomot, se tîrîi spre apă. Țărmul era la douăzeci de metri. Într-o oră fu acolo. Vuietul stihiei îl asurzea, noaptea îi scosese ochii. Nu mai era bun de nimic.
Nu există final glorios ori stingere eroică. Orice moarte trasează o limitare fizică. Mai avea doi pași. Împingea cu picioarele nisipul ud. La malul apei zvîcni. Fu acoperit. Ochii se acomodau cu orbirea. Printre talazuri văzu o umbră. În lumina unui fulger, îl recunoscu pe Magistru. Scoase un geamăt, își făcu vînt. Se agăță cu ultimul dram de energie.
De la un val la altul se-ntinde o lume străbătută prin hău. Talaz după talaz, cauzele rămîn cîte una în urmă. Apa-i învăluie de jur-împrejur, fără alt rost decît voința celui ce-noată. Cerul e compact, stropi mari le biciuie spinarea. Cînd chinul devine insuportabil, firmamentul se despică în două, valurile se subțiază și raza Lunii taie o boltă-n profunzime, de pe marginile căreia se scurg stropi de apă. De sus, printr-un hublou reflectînd luciul verzui, se văd înotătorul tăcut cu poetul mort în spinare. Din huruitul de mai ’nainte nu mai rămîne decît un clipocit.
Deplasarea e ușoară acum. Imagini nesemnificative li se perindă pe dinainte, atrase de sorbul unei văgăuni fără adîncuri. Lipsa durerii îi ajută să nu mai desprindă boala de lumină, nici măreția de întuneric. Trecerea lor se transformase într-o rugăciune mecanică.
Și atunci realiză singurul lucru de care merita să fie conștient: Înaintează doar pentru că Dumnezeu le îngăduise să nu mai aibă cale de întoarcere.
În soarele dimineții, Insula Albă strălucește în fiori de toate culorile. Plămînii nu mai inhalează, inimile se odihnesc. Ființa a rămas dincolo. Printre stînci rotunde și smocuri de mirt Teodora îi așteaptă șezînd pe o piatră. Magistrul abia mai mișcă brațele, din inerția stanței finale. Închide ochii. Lumina răzbate prin pleoape.
Un val milostiv îi aruncă pețărm.”
Tulburat, Andrei ar dori să comenteze, Dr. England pare mai pregătit:
– În principiul cauzalității inverse a numerelor iraționale, niciun deznodămînt ficțional nu este definitiv. Seria raportului imperfect π continuă la infinit, preschimbînd concluzia în categorie posibilă. Aceeași moarte poate fi apoteotică sau sublim mizerabilă, după o altă serie, magistrală, minerală, moleculară, ezoterică ori bacteriologică. În America, socotim filozofia drept specie literară. Dacă virtutea ei este de-a releva absconsul prin exegeză, cea a literaturii este de-a îngrămădi sensurile spre originea lucrurilor prin elocvență. Din acest punct de vedere, lucrarea dumitale este un eșec. Dar noi nu sîntem editură, ci Universitate.
Ajuns în cadrul acestui punct de referință, candidatul își ceru scuze și părăsi precipitat mai întîi încăperea, apoi holul îngust, scările coborîtoare și, la urmă de tot, clădirea. Doar hazardul a ținut să accepte postul înainte de-a afla un amănunt care l-ar fi interesat mai mult decît întreaga tevatură. Pentru că părăsise atît de unilateral discuția cu Dr. England, fu nevoie să se mai scurgă șase luni pentru a afla identitatea celuilalt aspirant.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească