La începutul celui de-al doilea Război mondial a fost înființat Lagărul de la Târgu Jiu unde au fost „izolați”, printre alții, și comuniștii activi în epocă. În istoria „mișcării comuniste și muncitorești”, Lagărul de la Târgu Jiu a fost prezentat ca loc de surghiun și de chinuri pentru „eroii clasei muncitoare”. Din documente originale la care am avut acces am aflat că „proletarii” epocii erau poftiți să-și facă bagajele și să se ducă să-și caute singuri un loc într-unul dintre „lagărele” pregătite pentru ei. Astfel, unul dintre internații de la Târgu Jiu a trimis acasă cărți poștale în care povestea cum a ajuns la Ploiești unde nu a găsit „cazare”, apoi la Râmnicu Sărat, unde era deja „plin”, și abia apoi a izbutit să găsească găzduire la Târgu Jiu. Omul a umblat neînsoțit, singur, cu valijoara în mână, bătând pe la porțile lagărelor. Odată „cazat”, personajul a scris mulțumit acasă, solicitând să i se trimită oarece jumări și șorici când se va fi tăiat porcul din gospodărie, ceva dulcețuri și, musai, alți butoni pentru cămașă fiindcă pe ceilalți, cu care plecase, îi rătăcise pe drum.
După război, comuniștii învingători au avut altă viziune asupra Lagărului de la Târgu Jiu.
Doftana a fost descrisă drept un soi de „universitate penitenciară” a luptătorilor comuniști (de către cei închiși acolo) și drept un loc unde erau adunate elemente anarhiste, agitatori politici, propagandiști periculoși (de către cei care îi închideau la Doftana).
Comuniștii cu presa lor cu tot au susținut că, în închisorile politice de după 1945, au fost închiși dușmai ai poporului, reacționari, bandiți, trădători de neam și țară. În realitate, în închisorile lor fuseseră închiși nu trădători, ci făuritori de neam și țară.
În regimul comunist, povestea pușcăriilor și a pușcăriașilor a fost permanent mistificată, astfel încât să servească intereselor propagandistice ale mai-marilor vremii.
Făcând apel la memoria acestei practici de răsturnare a adevărului, cu lungă, tristă și tragică tradiție pe meleagurile noastre, „oamenii politici” anchetați, judecați sau condamnați astăzi pentru pricini comune, cum ar fi șpaga, traficul de influență, falsul, uzul de fals sau, și mai simplu, caltaboșul, acuză că sunt victimele unor procese politice, indiferent de partidul din care ei înșiși fac parte. Ceea ce ar putea fi comic, dacă n-ar fi penibil.