Camera/ de Emma Donoghue

O poveste despre dragostea maternă și captivitate. Un roman nominalizat la Man Booker Prize, clasat de The New York Times în topul celor mai bune cărți ale anului 2010.

Pentru Jack, un băiețel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut și a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citește și învață lucruri despre viață. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Bătrânul Nick în vizită.

Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Bătrânul Nick a ținut-o captivă timp de șapte ani.

Prin determinare, ingeniozitate și o dragoste uriașă, mama a creat o viață pentru Jack. Dar știe că nu e de ajuns… nici pentru Jack, nici pentru ea însăși. Așa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei și în noroc. Însă nu înțelege cât de puțin pregătită este în realitate pentru ca planul să reușească.

Narată în întregime în limbajul plastic și savuros al lui Jack, băiețelul de cinci ani, Camera este o poveste despre curaj și despre legătura profundă dintre părinte și copil.

“Descrise prin ochii și percepțiile unui copil, întâmplările din Camera – și sunt o mulțime de răsturnări de situație care dau dramatism și suspans acțiunii – sunt magistral povestite. Emma Donoghue zugrăvește psihicul unui copil crescut în captivitate, iar performanța ei e uluitoare.” – Publishers Weekly

“Vocea lui Jack este una dintre reușitele majore ale romanului: Emma Donoghue a creat un narator-copil extrem de credibil. Camera e un roman memorabil, care poate fi analizat prin mai multe chei de lectură: sihologică, politică și sociologică.” – New York Times Book Review

“Emma Donoghue are abilitatea fantastică de a crea tensiune în scene desfășurate într-un spațiu de dimensiuni foarte mici, unde locuiesc personajele principale ale cărții. Camera este, fără îndoială, o revelație a ultimilor ani.” – Boston Globe

Născută în 1969 la Dublin, Emma Donoghue este autoarea mai multor romane care s-au bucurat de un real succes, precum și a trei volume de povestiri. De asemenea, scrie ficțiune istorică și piese pentru teatru și radio. Locuiește la Londra, Ontario, împreună cu partenerul său și cei doi copii ai lor.

Astăzi am cinci ani. Aseară, când m-am dus la culcare în dulap, aveam patru, dar când m-am trezit în Pat, în întuneric, trecusem la cinci. Abracadabra! Înainte am avut trei, și mai înainte, doi, unu și zero.

– Am avut și minus ani?

– Hm? Mami se întinde.

– Sus în rai. Am avut minus unu, minus doi, minus trei…

– Nu, numărătoarea a început numai după ce-ai apărut tu la orizont.

– Prin Fereastră, îmi aduc aminte. Erai tristă până să apar eu în burtica ta.

– Ai nimerit-o.

Mami se apleacă să aprindă lampa, care pac, lumi­nează totul în jur. Închid ochii la țanc, apoi deschid o ușiță, pe urmă cealaltă.

– Am plâns până n-am mai avut lacrimi, îmi spune. Stăteam aici întinsă și număram secundele.

– Câte secunde? o întreb.

– Milioane și milioane.

– Nu, vreau să știu exact.

– Am pierdut șirul, spune.

– Apoi te-ai gândit și te-ai gândit la oul tău până te-ai umflat. Mami zâmbește.

– Simțeam cum loveai.

– Ce loveam?

– Pe mine, bineînțeles, îmi spune. De fiecare dată râd la partea asta. Pe dinăuntru, bum bum. Își ridică tricoul de dormit și își face burtica să tresară.

– Mă gândeam, Jack e pe drum. Și într-o zi dis-de­dimineață, te-ai rostogolit pe covor cu ochii larg deschiși. Mă uit în jos la Covor, care are roșu și maro și negru încolăcite în model. Se vede pata pe care am făcut-o din greșeală când mă nășteam.

– Ai tăiat cordonul și eu am fost liber, îi spun. Și pe urmă m-am transformat într-un băiețel.

– De fapt, erai deja un băiețel. Mami se dă jos din Pat și se duce la termostat să încălzească aerul. Nu cred că a venit aseară după nouă, dacă vine, aerul e întotdeauna altfel. Nu întreb, pentru că lui Mami nu-i place să vorbească despre el.

– Ia spune-mi, domnule Cinci, îți vrei cadoul acum sau după micul dejun?

– Ce e, ce e?

– Știu că ești nerăbdător, îmi spune, dar amintește-ți să nu-ți rozi unghiile, îți faci o gaură și-ți intră microbi în ea.

– Care or să mă facă bolnav ca atunci când aveam trei ani și vomam și aveam diaree?

– Chiar mai rău de-atât, îmi spune Mami, de la microbi poți să mori.

– Și să mă duc înapoi în rai mai devreme?

– În continuare le rozi. Îmi dă mâna deoparte.

– Scuze. Mă așez pe mâna rea.

– Mai spune-mi domnule Cinci.

– Așadar, domnule Cinci, spune, cadoul acum sau mai târziu? Sar pe Balansoar ca să mă uit la Ceas, el spune 07:14. Pot să mă dau cu placa pe Balansoar fără să mă țin de el, pe urmă hop înapoi pe Plapumă și mă dau cu placa acolo.

– Sau acum, sau mai târziu. Oricum, o să fie distractiv. Vrei să aleg eu pentru tine?

– Nu. Acum am cinci ani, trebuie să aleg.

Degetul e iar în gură, îl bag sub braț și-l blochez acolo.

– Aleg… acum.

Mami scoate ceva de sub pernă, cred că s-a ascuns acolo toată noaptea, a fost invizibil. E un sul de hârtie, cu o fundă mov de la cele o mie de bomboane de ciocolată pe care le-am primit când a avut loc Crăciunul.

– Deschide-l, îmi spune. Cu grijă.

Mă prind cum trebuie să desfac nodul, hârtia se face dreaptă, e un desen cu creionul, fără culori. Nu știu des­pre ce e, pe urmă îl întorc.

– Sunt eu! așa ca în oglindă, dar e mai mult din mine, capul și mâna și umărul în tricoul de dormit.

– De ce am ochii închiși?

– Dormeai, spune Mami.

– Cum ai făcut un desen dacă dormeai?

– Nu, eu eram trează. Ieri-dimineață și alaltăieri și mai înainte, am aprins lampa și te-am desenat. Mami nu mai zâmbește.

– Ce e, Jack, nu-ți place?

– Nu – dacă tu ești trează când eu nu sunt.

– Păi, nu te puteam desena când erai treaz, nu? N-ar mai fi fost o surpriză. Așteaptă.

– Credeam că-ți plac surprizele.

– Prefer o surpriză și să știu și eu. Mami pare să râdă. Mă urc pe Balansoar ca să iau o piuneză din trusa de pe raft, minus unu înseamnă că au mai rămas zero din cele cinci. Erau șase, dar una a dispărut. Una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 3: Fecioara cu Pruncul cu Sf. Ana și Ioan Botezătorul, în spatele Balansoarului, și una ține Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 8: Impresie: Răsărit de soare lângă Baie, și alta ține caracatița albastră, și alta poza cu calul nebun pe care scrie Marile capodopere ale artei occidentale. Volumul 11: Guernica. Capodoperele au venit cu fulgii de ovăz, dar caracatița am făcut-o eu, e cel mai bun desen al meu din martie, dar s-a încrețit puțin de la aburii din Baie. Prind desenul surpriză al lui Mami fix în mijlocul plăcii de plută de deasupra lui Pat.

Mami dă din cap.

– Nu acolo. Nu vrea să-l vadă Bătrânul Nick.

– Poate înăuntru în dulap? întreb eu.

– Bună idee.

Dulapul e din lemn, așa că trebuie să împing piuneza o grămadă. Îi închid ușile, scârțâie tot timpul ca proas­tele, chiar și după ce punem ulei de porumb pe balamale. Mă uit prin crăpături, dar e prea întuneric. Îl deschid pe dulap puțin ca să mă uit înăuntru, desenul secret e alb în afară de niște liniuțe gri. Rochia albastră a lui Mami atârnă puțin peste ochiul meu adormit, adică ochiul din desen, dar rochia e aia adevărată, din dulap.

– O pot mirosi pe Mami lângă mine, am cel mai bun nas din familie.

– Ah, ai uitat să-mi dai când m-am trezit.

– E în regulă. Poate putem sări peste asta din când în când, acum că ai împlinit cinci ani?

– Nici nu mă gândesc. Așa că ea se întinde pe albul Plăpumii și eu la fel.

*

Număr o de sută cereale și cascada de lapte care e aproape la fel de alb cum sunt și castroanele, nu stropesc pe lângă, îi mulțumim Pruncului isus. Eu îmi iau lingura topită – aia care are coada zbârcită de când a aterizat din greșeală pe oala cu paste care fierbeau. Lui Mami nu-i place de lingura topită, dar e preferata mea pentru că nu e la fel cu celelalte.

Mângâi Masa plină de zgârieturi ca să se facă mai bine, e toată un cerc alb, doar zgârieturile sunt gri, de la cum am tăiat mâncarea. În timp ce mâncăm, ne jucăm de-a Fredonatul pentru că nu avem nevoie de gură. Ghi­cesc Macarena și She’ll Be Coming Round the Mountain și Swing Low Sweet Chariot care e de fapt Stormy Weather. Scorul meu e 2, așa că primesc doi pupici.

Pe urmă eu fredonez Row Row Your Boat și Mami ghicește imediat. Pe urmă Tubthumping, ea face o mutră și spune:

– Ah, o știu pe asta, e despre cum e să fii la pământ și să te ridici, cum se numește?

În cele din urmă își amintește. La a treia încercare fredonez Can’t Get You Out of My Head. Mami habar n-are.

– Ai ales una grea… Ai auzit-o la TV?

– Nu, la tine, spun eu și încep să cânt refrenul, Mami își dă o palmă în cap și spune că e o fraieră.

– Bleagă, îi spun și îi dau doi pupici.

Îmi mut scaunul lângă Chiuvetă ca să spăl vasele, cu castroanele trebuie să fiu atent, dar lingurile pot să le cling clang clong. Scot limba în oglindă. Mami e în spatele meu, îmi văd fața lipită peste a ei ca o mască – așa, ca atunci când a avut loc Halloweenul.

– Păcat că desenul nu e mai bun, spune, dar măcar te arată așa cum ești.

– Și cum sunt?

Bate în oglindă în dreptul frunții mele și degetul ei lasă un cerculeț.

– Bucățică ruptă din mine.

– De ce sunt rupt din tine? Cerculețul dispare.

– Înseamnă că semeni foarte tare cu mine, asta din cauză că ești bucățică din mine. ai aceiași ochi căprui, aceeași gură mare, aceeași bărbie ascuțită…

În acest timp eu mă uit la noi și noi din oglindă se uită înapoi.

– Nu avem același nas.

– Păi, tu ai un nas de copil acum. Mă prind de nas.

– O să cadă și-o să-mi crească unul de om mare?

– Nu, nu, doar o să mai crească puțin. Același păr șaten…

– Dar al meu e lung până la mijloc și al tău e doar până la umeri.

– Asta e adevărat, spune Mami, întinzându-se după Pasta de dinți.

– Celulele tale sunt de două ori mai vii decât ale mele.

Nu știam că lucrurile pot fi doar pe jumătate vii. Mă uit din nou în oglindă. tricourile noastre de dormit sunt și ele diferite, la fel și lenjeria, a mea e cu ursuleți nătăfleți.

După ce Mami scuipă a doua oară, e rândul meu cu Periuța de dinți, îmi curăț fiecare dinte de jur împrejur. Scuipatul lui Mami din Chiuvetă nu seamănă deloc cu al meu, și nici al meu cu al ei. Îi curăț pe amândoi și zâmbesc ca un vampir.

– Aaah, spune Mami și-și acoperă ochii. Dinții tăi sunt așa de curați, că mă orbesc. Ai lui Mami sunt cam stricați pentru că a uitat să-i spele, îi pare rău și n-o să mai uite, dar tot sunt stricați.

Le strâng pe Scaune, le fac plate și le așez în Suport după Ușă. Uscător de rufe mârâie tot timpul și spune că n-are loc acolo, dar de fapt are destul, numai că trebuie să stea foarte drept. Și eu pot să mă strâng, dar nu mă fac chiar așa de plat din cauza mușchilor, din cauză că sunt viu. Ușa e făcută din metal fermecat strălucitor, după nouă face bip bip, când ar trebui să fiu uitat în Șifonier.

Astăzi nu vedem fața galbenă a lui dumnezeu, Mami spune că îi e greu să răzbată prin zăpadă.

– Ce zăpadă?

– Uite, îmi spune ea și arată în sus.

E un pic de lumină în partea de sus a Ferestrei, restul e întunecat. Zăpada de la televizor e albă, dar cea adevă­rată nu, e ciudat.

– De ce nu cade pe noi?

– Pentru că e pe dinafară.

– În Spațiu? Aș vrea să fie pe dinăuntru ca să pot să mă joc cu ea.

– Da, dar atunci s-ar topi, pentru că aici e cald și bine.

Începe să fredoneze și ghicesc imediat că e Let It Snow și cânt al doilea vers. Pe urmă încep Winter Wonderland și Mami cântă cu mine.

În fiecare dimineață avem 1 000 de lucruri de făcut, cum ar fi să-i dăm Plantei o cană cu apă în Chiuvetă, ca să nu curgă pe jos, apoi să o punem la loc pe farfurioara ei de pe Bufet. Mai demult locuia pe Masă, dar fața gal­benă a lui dumnezeu i-a ars o frunză. I-au mai rămas nouă, sunt late cât palma mea și acoperite cu păr peste tot, așa cum zice Mami că sunt câinii. dar câinii sunt doar la televizor. nu-mi place cifra nouă. Descopăr o frunzuliță, asta înseamnă că sunt zece.

Păienjenița e adevărată. Am văzut-o de două ori. O caut, dar nu găsesc decât o pânză între piciorul Mesei și locuința ei. Masa se balansează bine, dar e destul de înșelător, când mă las pe un picior aș putea să o fac o sută de ani, dar apoi cad întotdeauna. nu-i spun lui Mami despre Păianjenă. Ea curăță tot timpul pânzele, spune că-s murdare, dar mie mi se pare că arată ca o foiță de argint foarte subțire. Lui Mami îi plac animalele care se fugăresc și se mănâncă pe planeta sălbatică, dar nu și cele adevă­rate. Când aveam patru ani mă uitam la furnici cum se urcă pe Sobă și ea alerga și le strivea ca să nu ne mănânce mâncarea. acum erau vii și în clipa următoare erau una cu pământul. Am plâns așa de mult că aproape mi s-au topit ochii. Altă dată a fost ceva care făcea bzzzz bzzz bzzzz noaptea și care m-a ciupit și Mami l-a strivit de Perete sub raft; era un țânțar. Urma e încă acolo, chiar dacă a frecat­o, țânțarul îmi fura sângele ca un vampir mic de tot. A fost singura dată când sângele a ieșit din mine.

Mami își ia pastila din pachetul argintiu care are 28 de nave spațiale micuțe și eu iau o vitamină din sticla cu băiatul care stă în mâini și ea ia una din sticla mare pe care e poza unei femei care joacă tenis. Vitaminele sunt medicamentele care se iau ca să nu ne îmbolnăvim și să nu mergem încă înapoi în rai. Eu nu vreau să merg niciodată, nu-mi place să mor, dar Mami zice că s-ar putea să fie OK când ai o sută de ani și ești obosit de joacă. Mai ia și o pastilă pentru durere. Uneori ia două, dar niciodată mai mult de două, asta e regula, pentru că unele lucruri sunt bune pentru noi, dar prea mult e dintr-odată rău.

– Te doare dintele rău? o întreb.

E un dinte de sus, din partea din spate a gurii, ăla doare cel mai rău.

– De ce nu iei două pastile odată în fiecare zi? Mami se strâmbă.

– Mi-ar pune capac.

– Ce ți-ar pune?

– Mi-ar pune capac, adică aș avea nevoie de ele tot timpul. De fapt, s-ar putea să-mi trebuiască mai mult și mai mult.

– Și ce e rău dacă-ți trebuie?

– E greu de explicat.

Mami știe totul în afară de lucrurile pe care nu și le amintește bine sau, câteodată, spune că sunt prea mic ca să-mi explice câte ceva.

– Dacă nu mă mai gândesc la asta, mă simt deja mai bine.

– Cum așa?

– Se numește puterea minții. dacă nu-ți pasă, nu contează.

Când mă doare ceva, întotdeauna îmi pasă. Mami îmi masează umărul, chiar dacă nu mă doare. Oricum, îmi place.

Încă nu-i spun despre pânză. E neobișnuit să am un secret care e al meu și nu al lui Mami. toate celelalte lucruri sunt ale noastre. Corpul e al meu, cred, precum și ideile care se întâmplă la mine în cap. dar celulele mele sunt făcute din celulele ei, așa că, de fapt, într-un fel sunt parte din ea. La fel și atunci când îi spun la ce mă gândesc și ea îmi spune la ce se gândește și ideile de la fiecare sar în capul celuilalt, ca atunci când colorezi cu albastru peste galben și iese verde.

La 08:30 apăs pe butonul televizorului și încerc pe trei canale. Găsesc Dora Exploratoarea, yupii! Mami mișcă încet din iepuraș, ca să facă imaginea mai bună, îi apasă pe cap și pe urechi. Într-o zi, când aveam patru ani, te­levizorul a murit și am început să plâng, dar noaptea Bau-Bau a adus o cutie magică și televizorul a înviat. Celelalte canale după cele trei sunt pline de purici, așa că nu ne uităm, ca să nu ne stricăm ochii; doar dacă e muzică, punem Pătura peste ecran și ascultăm prin lâna ei gri și dăm din papuci.

Astăzi îmi pun degetele pe capul dorei și o mângâi și-i povestesc despre superputerile mele, acum că am îm­plinit cinci ani. dora zâmbește. Are un păr uriaș, e ca o cască maro cu vârfurile ascuțite tăiate, și e cât ea de mare. Mă așez la Mami în poală ca să mă uit, mă tot foiesc ca să-mi găsesc locul, are oase ascuțite. Corpul mamei nu e prea moale, dar acolo unde este, e supermoale.

Dora spune lucruri care nu sunt într-o limbă adevă­rată, ci în spaniolă, cum ar fi lo hicimos. Îl duce mereu în spate pe rucsac, care e mai mult înăuntru decât în afară, și e plin cu tot ce îi trebuie dorei, scărițe și costume de cosmonaut, fiindcă dora dansează și joacă fotbal și are tot felul de aventuri împreună cu prietena ei cea mai bună, maimuțica Ghetuțe. dora îmi cere mereu ajuto­rul, cum ar fi, să găsesc un lucru magic, și așteaptă să spun “da”. Îi strig, “În spatele palmierului” și săgeata ei albastră se înfige fix în spatele palmierului și ea spune, “Mulțumesc”. Niciuna dintre celelalte persoane de la televizor nu ascultă. Harta arată de fiecare dată trei locuri, trebuie să mergem mai întâi la primul ca să ajungem la al doilea ca să ajungem la al treilea. Merg cu dora și Ghetuțe, ne ținem de mâini, și cânt cu ele, și mai ales facem tumbe sau batem palma sau dansăm Silly Chicken dance. Trebuie să fim cu ochii pe Hoțoman, așa că îi stri­găm “Hoțomane, nu fura” de trei ori, iar el se enervează și spune “oh, fir-ar!” și o ia la goană. Odată, Hoțomanul a făcut un fluture robot cu telecomandă, dar s-a stricat și i-a furat în schimb masca și mănușile. A fost foarte nos­tim. Uneori furăm stele și le punem în buzunarul de la rucsac, eu aleg Steluța Zgomotoasă care trezește pe toată lumea și Steluța Schimbătoare care poate lua orice formă.

Pe alte planete, sunt mai ales persoane care pot să în­capă cu sutele pe ecran, doar că adesea una se face uriașă și pare foarte aproape. Au haine în loc de piele, fețele lor sunt roz sau galbene sau cafenii sau par formate din mai multe bucăți sau păroase, cu guri mari și foarte roșii și ochi holbați cu margini negre. Râd și țipă mult. Mi-ar plăcea să mă uit tot timpul la televizor, dar ne face rău la creier. Înainte să cobor eu din rai, Mami îl lăsa pornit toată ziua și a transformat-o pe Mami într-un zombi care e ca o fantomă numai că merge bum-bum. Așa că acum ne uităm doar la o emisiune și apoi îl oprește, ca să aibă celulele noastre timp să se multiplice pe parcursul zilei și să ne putem uita seara la încă o emisiune și să ne mai crească puțin creier în somn.

– Pot să mă mai uit la una, pentru că e ziua mea? Te rog!

Mami deschide gura, apoi o închide la loc. După care zice: “de ce nu?” Scoate sunetul de la reclame, fiindcă ne bruiază creierul chiar mai repede și-l fac să ni se scurgă pe urechi.

Mă uit la jucării, e un camion super și o trampolină și soldați Bionicle. Băieții se luptă ținând în mâini trans­formatoare, dar sunt prietenoși, nu ca tipii cei răi.

Apoi începe emisiunea, e Buretele Bob Pantaloni Pătrați. Alerg să îi ating pe el și pe Patrick steaua de mare, dar nu și pe calamarul Squidward, care e înfricoșător. Astăzi e o poveste ciudată despre un creion uriaș, mă uit printre degetele lui Mami care sunt toate de două ori mai lungi decât ale mele.

Pe Mami nu o sperie nimic. Poate numai Bătrânul nick. de cele mai multe ori, îi spune doar el, nici măcar nu știam cum îl cheamă până când am văzut niște desene animate despre un tip care vine noaptea și pe care îl cheamă Bătrânul Nick. Îi spun așa celui adevărat pentru că vine noaptea, dar nu arată ca tipul de la televizor, care are barbă și coarne și tot restul. Am întrebat-o odată pe Mami dacă e bătrân, și ea a zis că are de două ori vârsta ei, ceea ce înseamnă că e chiar bătrân.

Se ridică să oprească televizorul când apare genericul.

Fac pipi galben de la vitamine. Când mă așez să fac caca, îi spun, “Pa-pa, du-te în mare”. după ce trag apa, îmi place să mă uit cum se umple vasul cu apă bâlbâdâc bâlbâdâc. Pe urmă mă frec pe mâini până simt că mi se ia pielea, numai așa știu că m-am spălat destul.

– E o pânză de păianjen sub Masă, spun, dar nu știam dinainte că o să spun. E de la Păienjenița, e adevărată. Am văzut-o de două ori. Mami zâmbește, dar nu de-adevăratelea.

– Te rog, n-o da jos. acum nu e acolo, dar poate se întoarce.

Mami se așază în genunchi și se uită sub Masă. Nu-i văd fața până nu-și dă părul după ureche.

– Uite cum facem, o las acolo până facem curat, OK?

Asta înseamnă marți, deci trei zile.

– OK.

– Știi ceva? spune și se ridică. Trebuie să punem un semn cât ai crescut, acum că ai cinci ani.

Sar în sus de bucurie.

Traducere de Ruxandra Ana. Colecția Fiction Connection, Editura Trei