Prima parte a acestui volum*) cuprinde articole scrise în anii 1984-1990 despre filme pe care mai nimeni nu le vedea în epocă. Majoritatea articolelor au fost publicate în revista Cinema. Paradoxal și aici direcția din epocă a revistei are o responsabilitate “subversivă” la adresa regimului. “Ea mi-a permis să scriu, spune Mircea Deacă în Introducerea volumului – despre filmele care se vedeau numai undergound, pe casete video VHS piratate și niciodată pe ecranele din sistemul socialist de distibuție cinematografică. Pe scurt, colegiul redacțional (Adina Darian și Ecaterina Oproiu) mi-a dat posibilitatea de a scrie articole de film fără nici o referință la regimul comunist. Probabil că în felul lor se răscumpărau prin intermediul altuia și lăsau pe cineva să scrie liber despre film într-o epocă de apologii comuniste. O singură dată am fost cenzurat în măsura în care mi s-a reproșat că afirm că ultimele filme ale lui Antonioni sunt filmele unui cineast care-l copiază pe mai tânărul Antonioni. Mai ales că-l «devalorizam» pe regizorul italian într-un număr în care un film românesc de propagandă era catalogat pe prima pagină drept o realizare epocală pentru cinematograful din «toate timpurile».”
Partea a doua cuprinde eseuri și studii elaborate după 1990, parte în Franța, în periodice de specialitate și intervenții universitare, parte în revista Cultura. “Revista citată, continuă autorul, îmi respectă libertatea de expresie și nu îmi impune nici un limbaj pe gustul unui public pauper intelectual nici nu îmi pune în față condiționările rating-ului, audienței sau a unei legi nescrise a capitalismului de rentabilitate. Articolele care apar în această publicație sunt fie prea lungi, fie prea academice, dar nimeni nu mă cenzurează și le mulțumesc pentru această toleranță.”
Ceea ce propune această culegere de eseuri este o abordare a criticii audiovizualului atât prin prisma unui instrument lingvistic de interpretare, cât și a unuia grafic. Intervenția criticului nu e restrânsă la verbal ci operează – nonlingvistic – prin extrasul ilustrativ (o selecție) și scalpelul sau bisturiul scopic (adică în termeni mai puțin cripto medicali: o tăiere, o incizie vizuală a unui discurs temporal-vizual). Textul critic reflectă în aceste condiții și o viziune, o operație vizuală asupra discursului audiovizual; o memorie sau o recontextualizare afișată. Criticul devine astfel nu numai un analist verbal ci și un operator vizual. Camera de filmat a regizorului pe care o înglobează criticul în instatanee reproduse ca citat devine în discursul său o cameră analitică; o critică vizuală; o perspectivă critică: o nouă (în)cadrare. Criticul operează interpretarea discursului audiovizual cu ajutorul unei alte camere care imobilizează și re-cadrează opera cineastului, a regizorului. O camera secundă.
Ce reținem din filme? Etichete emoționale și instantanee schematice (de substanță onirică). Discursul critic clasic respectă și suportă o intervenție strict verbală. De ce nu și una vizuală? De ce nici un critic nu își permite să des-figureze vizual și critic obiectul la care face referință? De ce nu propune un discurs critic vizual? Un gest fondator de critică vizuală îi aparține lui Marcel Duchamp atunci când îi face mustăți Giocondei. Pentru că gestul ar introduce o indistincție – un echivoc – între obiectul discursului și expresia subiectivității artistului-interpret ? Pentru că astfel ar elimina distincția dintre critic și artist? Și de ce nu am înțelege acest tip de discurs? Lectorul de carte și spectatorul de film pot să facă sens și dintr-o suită de semne pe hârtie și dintr-o secvență de umbre pe ecran.
Camera secundă este și camera care este în spatele camerei de filmare. Orice cameră cuprinde două instanțe. O primă instanță este ceea ce percepem la prima vizionare. A doua vizionare, mentală de astă dată, o contextualizează pe prima într-un domeniu de sens înglobant. Un simplu exemplu ar fi camera subiectivă cu ajutorul căreia vedem ceea ce vede un personaj. Camera secundă este totodată camera realizatorului-narator care o înglobează pe prima în discursul său. Altfel spus camera cinematografică este o suprapunere de camere-puncte de vedere sau de focare narative.
*) Mircea Deaca, Camera secundă, editura Brumar, 2011