Ioan Stanomir este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Dintre cărțile publicate: O lume dispărută. Patru istorii personale, urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu), 2004; Explorări în comunismul românesc (alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu) volumul I, 2004, volumul al II-lea, 2005, volumul al III-lea, 2008; Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, 2008; Teodoreanu reloaded, ( împreună cu Angelo Mitchievici), Editura Art, București, 2011, Junimismul și pasiunea moderației, Editura Humanitas, București, 2013, Confruntând revoluția. Burke și inventarea conservatorismului, Editura Curtea Veche, București, 2013.
Cartea de față este o invitație la călătorie. Dincolo de copertele acestui volum, se întrevede un continent de semne, lumini și culori. Prin puterea ei de a da trup închipuirilor noastre și de a uni cuvântul și imaginea în cadrele ei narative, banda desenată este expresia rafinată și unică a sensibilității moderne. Departe de a fi un gen minor, ea este încărcată de tradiție și deschisă către temeritatea experimentului. Descoperirea ei este redescoperirea propriului nostru curaj de a visa.
„Camera obscură. Vis, imaginație și banda desenată, desfășoară hărțile și portulanele unei geografii mirifice, vaste și tulburătoare. Cosmopolită și eclectică, banda desenată este însuflețită de spiritul viatic al aventurii și libertății, mulți dintre eroii ei legendari îmbinând o incurabilă noblețe, cu o minte ageră de detectiv și cu un idealism imbatabil. Cu acest remarcabil volum, Ioan Stanomir relevă complexitatea acestui univers particular care nu de puține ori transcende cultura populară către unicitatea, rafinamentul și subtilitatea capodoperei. Eliminând sistematic prejudecata benzii desenate ca gen minor, autorul redă convingător demnitatea unei specii artistice exilate, cel puțin la noi, în zona literaturii pentru copii. El analizează banda desenată în contextul istoriei culturale europene alături de marea literatură, de marea cinematografie, confruntând background-ul ideologic al unor scenarii cu caracterul exemplar al personajelor înscrise indelebil în memoria atâtor generații.” – Angelo Mitchievici
Un album de familie
Tintin se află în centrul unui univers care se extinde, ficțional, cu fiecare dintre episoadele ce se adaugă ciclului său narativ. Dincolo de mirabila vocație de cartograf pe care Hergé o posedă, adaugând noi tărâmuri la imperiul său de hârtie, geniul textelor rezidă și în capacitatea de a umple acest spațiu saturat de aventură și suspans cu o întreagă familie de personaje. Încă o dată, apropierea de Jules Verne se impune, ca și evocarea unui mecanism narativ balzacian – Hergé nu este doar demiurgul ce oferă spectacolul deconcertant al genezei, ci și autorul calculat care își transportă eroii, în linia Comediei umane, de-a lungul diferitelor segmente ale epopeii sale.
Seria lui Tintin nu ar mai fi aceeași dacă memorabile și idiosincraticele creaturi zămislite de Hergé nu ar circula, cu dezinvoltură, apărând și dispărând între limitele trasate de cel care le dă viață, consumat de propriile sale fantasme. Vitalitatea ciclului narativ este inseparabilă de vitalitatea imaginației literare și vizuale, în egală măsură. O dată cu Hergé, banda desenată aspiră să dobândească respectabilitatea himerică a poveștii scrise. Arta lui Hergé este permanent atentă la detaliile de documentare. Pe acest strat de erudiție și de minuțiozitate a căutărilor se așază universul de chipuri și de sunete.
Tintin ar fi de neimaginat în absența acelui cuplu pe care Hergé îl plasează în centrul universului său din chiar momentul în care Le petit vingtième inaugurează ciclul narativ: între Tintin și cățelul său Milou, relația este infinit mai complexă decât în cazul nu mai puțin ilustrului cuplu de detectivi Holmes/ Doctor Watson. Căci Milou, simpaticul patruped care îl acompaniază pe reporterul fără de teamă și de prihană, nu este doar brav, inteligent și altruist, dar este încercat, din când în când, de tentații canine prin excelență. Și acestea sunt clipele în care geniul lui Milou, (geniu care îl exclude din galeria plicticoasă a eroilor ortografiați cu majusculă) este umbrit de pornirea către urmărirea dezordonată de pisici sau de incursiunile, temerare, în băcănii sau muzee de științe naturale, în căutarea propriului Graal, osul uriaș și zemos la care nu încetează să viseze. De aici, o dimensiune specială ce evocă grația bufă a comediilor mute, cele care propun nu doar strălucirea personajelor umane, ci și alura jucăușă a animalelor ce împart nemurirea cu stăpânii lor. În ceea ce are mai hipnotic și atașant, Milou anticipează căldura magnetică și ambiția de explorator neînfricat a unui alt cățel, ce îl acompaniază pe Oblio în pădurea saturată de semne și de întrebări. Ca și Arrow, Milou este un animal ce veghează ca nimic din ordinea ideală a firii să nu fie tulburat, intervenind în ajutorul celui care este investit de destin cu misiunea de restaura punctele cardinale într-o lume descentrată.
Darul vorbirii, cu care Hergé îl înzestrează, este și darul monologului interior – în câteva dintre bulele care se desfac în jurul său, dilemele cățelului devin accesibile cititorului care știe că totul este posibil în spațiul de dincolo de oglindă. Recitind textele lui Hergé, o undă melancolică m-a purtat către robustul argonaut Patrocle, gardianul Lizucăi din peripețiile Dumbrăvii minunate. În cele din urmă, nu este nevoie să fii un om pentru a aduce lumina în jurul tău, iar simbioza dintre Tintin și Milou este reverența pe care Hergé o face acelor căței fără de nume care ne însoțesc în drumul către moarte, emanând haloul unic al bunătății care se devotează, până la capăt.
Și poate că tot din același spațiu al cinematografului, din același rezervor care îi oferă lui Hergé rețeta inepuizabilă a gagului și bucuriei, vin și cei mai adorabili – imbecili detectivi pe care secolul XX îi creează. Ca și Tintin-Milou, Dupont & Dupond sunt un cuplu inseparabil, cu o alură de siamezi burghezi. Există, în conformația lor intelectuală și vestimentară, în rigiditatea mecanică a mișcărilor lor, un amestec, savant, de desen în maniera lui Magritte (acei domni cu melon interșanjabili coborând din cerul plumburiu) și de vervă apocaliptică de teatru absurd ionescian. Catastrofele în care intră cu seninătatea decerebrată a celui care se crede a fi Sherlock Holmes sunt o forma lor particulară de inițiere în tainele lumii.
Relația dintre cei doi agenți burghezi și Tintin, adesea complicată și periculoasă, este plasată, inevitabil, sub semnul Legii pe care cei doi se ambiționează să o întruchipeze. Ca și agentul Fix, cel din textul vernian, ei sunt dominați de monomania ce îi împiedică să recunoască, din primul moment, în Tintin pe cruciatul ce redă justiției onoarea ei originară. Și totuși, în pofida cecității lor ce trimite la aglomerarea de calamități a lui Laurel și Hardy, Dupont și Dupond devin, pe măsură ce textul lui Hergé se dezvoltă, un reper inconfundabil al imaginarului tintinian. Ei sunt imperfecțiunea perfectă în această scenă livrescă a lui Hergé.
Căpitanul Haddock, lupul de mare fără de care nici o călătorie adevărată nu poate fi pornită, împarte cu detectivii înclinația înnăscută pentru dezastre și nenorociri. În cazul său, Tintin este catalizatorul ce îl scoate din infernul beției, spre a-l propulsa în purgatoriul, instabil, al stării de trezie. Haddock are verva verbală inconfundabilă a unui geniu lingvistic. Invectivele sale au o savoare ce face din Hergé un artist ce forțează limitele limbajului. Atitudinile lui Haddock sunt, întotdeauna, excesive, iar umorile sale, atunci când sunt accentuate de vecinătatea funestă a băuturii, sunt asociate cu pierderea uzului rațiunii. De aici, necesitatea prieteniei cu un Tintin care vede în căpitanul doborât de beție pe urmașul vânătorilor de corsari și al curajosului navigator. Metamorfoza lui Haddock este realizată în registru ludic, dar în ea se poate ghici amprenta salvatoarea unui Tintin ce păstrează, intactă, energia acelui bine necorupt ce contaminează și transformă pe cei din jurul său.
Geniul narativ al lui Hergé este vizibil și în maniera în care ficțiunea sa prelucrează două dintre reperele imagologice ale veacului pe care îl traversează Tintin: Savantul și Diva (natural capricioasă) își au în profesorul Tournesol și Bianca Castafiore corespondenții de bandă desenată. În Tournesol, (cel poate inspirat de Auguste Piccard), Hergé omagiază, pe jumătate ironic, pe jumătate serios, capacitatea științei de a lumina și face inteligibil universul. Cuceririle mirabile ale lui Tintin, ca și bravadele lui Milou sau Haddock, sunt inseparabile de vocația faustică a profesorului căruia nu îi este străină imprevizibilitatea lunatecă a unui Paganel.
Castafiore este un Tournesol care se servește de instrumentul orfic al vocii pentru a fascina,dar și agasa, în egală măsură. Capriciile ei sunt parte din decorul mediatic pe care presa îl savurează. Gustul pentru lux și adorație rămâne punctul ei vulnerabil, dar și rațiunea de a fi unui personaj ce tulbură pacea ficțiunii, prin chiar apariția ei. Căci Bianca Castafiore este un Haddock feminin, dificil de domesticit, chiar și în prezența geniului solar și mediator al lui Tintin. Trilurile ei sunt semnul că un vârtej de belcanto pătrunde în spațiul poveștii.
Într-un purgatoriu marcat de labilitatea psihologică și de imprevizibilul acțiunilor sale se află și simpaticul dictator/ revoluționar sud-american generalul Alcazar. În cazul său, ceea ce șochează este rapiditatea cu care sunt schimbate și asumate măștile. El poate fi generalul ce conduce propria țară ca pe o cazarmă, cu vehemența unui caudillo, dar poate să se metamorfozeze în conspiratorul ce plănuiește revenirea la putere, în fruntea unui neînfricat grup de „picaros”. O dată cu Alcazar, Hergé desenează un personaj ce unește, cu naturalețe, extremele caracteriale. El este, simultan, extrovertitul prieten de o clipă, dar și implacabilul inamic cu care Tintin este invitat să se confrunte.
Și dacă micul tiran de operetă Alcazar locuiește un spațiu intermediar al caricaturii, Rastapopoulos este personajul negativ prin excelență al ciclului tintinian. Producător de filme și traficant de droguri, el are atributele clasice ale conspiratorului infernal din spațiul hollywoodian. Disimularea este o artă pe care misteriosul șef al nu mai puțin misterioasei organizații o duce la perfecțiune. Adversarul este, o dată cu acest nivel al narațiunii, o combinație savantă de cruzime și ingeniozitate. Capcanele pe care le imaginează domnul Rastapopoulos, până la căpătul seriei de texte, nu încetează să uimească. Natură prodigioasă, asemeni lui Olrik din ciclul Blake et Mortimer, el continuă ilustra tradiție a literaturii populare, literatură populată de exponenți intratabili ai răului absolut. Ca și în prelucrarea temei „thriller”-lui, din L’île noire, scriitorul își etalează aici virtuozitatea cu care a topit, în mediul de expresie al benzii desenate, ingredientele intelectuale ale secolului XX.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească