Deșteptarea primăverii
Scrisă de Hugo Pratt și ilustrată de Manara, Un été indien redeschide un dosar central în imaginarul lui Pratt. Prin educație intelectuală și accident biografic al familiei, Pratt este legat de o Americă de Nord pe care o încadrează, ficțional, încă de la debuturile sale. America de nord a lui Pratt înseamnă, înainte de toate, coborârea pe firul cronologic către un timp al genezei, către timpul în care englezi, francezi și indieni poartă un război teribil și sângeros pentru continentul pe cale de a se naște și a se înfățișa europenilor. Influențat de o literatură ficțională și memorialistică organizată în jurul Americii coloniale, Pratt este, prin Fort Wheeling, unul dintre cronicarii ce rescriu istoriile originare ale lui Fenimore Cooper. Pentru Pratt, înainte de America „burgheză” și imperială pe care o detestă, se află mitologia vitală și romantică a acestei Arcadii hrănite de sânge și de aventură.
Vara indiană aparține acestui proiect intelectual și ficțional de arheologie americană pe care Pratt îl inițiază, în urmă cu decenii. În centrul acestui text se afla tradiția la care Pratt și Manara se referă, polemic, propunând un dialog intertextual cu Nathaniel Hawthorne a cărui The Scarlet Letter (Litera stacojie) este evocată de vocea naratorului, către final. Îi revine acestui narator (care nu este altceva decât o mască ficțională a lui H.P.) să înscrie povestea puritană a femeii cu fața însemnată de fierul roșu în acel continent de sensibilitate, rigoare și fanatism al Salem-ului și vrăjitoarelor sale. Textul devine, asemeni atâtor altor istorii scrise de Pratt, o borgesiană reflecție în marginea cărților deja așezate în biblioteca-labirint. Linia de separație dintre „adevăr” și „închipuire” se subțiază, iar istoria din care vine goticul vizionar al lui Hawhtorne este și cea din care se desprinde această poveste a lui Pratt.
În această tentativă de a reexamina, postmodern, patrimoniul de imagini care îl obsedează pe autorul Casei cu șapte frontoane, Vara indiană mizează pe combinația ficțională și grafică de sexualitate, energie demonică, păcat și promisiune a mântuirii. Cele trei comunități care trăiesc în acest colț de Eden promis pelerinilor (triburile indiene, drept-credincioșii ipocriți din New Canaan și familia tulbure și pătimașă a femeii însemnate cu fierul roșu) sunt unite într-o relație în care se strecoară violența, neîncrederea și incomunicabilitatea. Nimic paradisiac în acest univers care se mișcă sub impactul forțelor tectonice ale instinctului. Gestul care va fi punctul de plecare al furiei elementare ce distruge și însângerează este violul. Patima iese la suprafață, iar din acest viol comis de cei doi indieni asupra unei fete din colonia puritană se hrănește revolta unei memorii reprimate.
Vara indiană anunță deșteptarea nu doar a vitalității sexuale, ci și dezvăluirea secretelor pe care drept-credincioșii le ascund, dincolo de masca pietății. Păcatul originar al lumii fără de păcat la care visează pelerinii nu mai poate fi ascuns. Între pastorul ce predică rigoarea credinței și femeia adulterină, complicitatea trimite la trecutul care abundă în abuzuri, rapacitate și cruzime. Adulterul și incestul sunt demonii pe care puritanii îi aduc, o dată cu ei, din vechea lor patrie. Condiția păcătoasei este, ca și la Hawthorne, indicată cu fierul roșu al călăului. Ereditatea acționează implacabil în această comunitate torturată de obsesia relației directe cu divinitatea. Femeia însemnată extinde asupra progeniturilor ei trauma originară.
Pratt și Manara dețin capacitatea de a introduce în povestea acestei arcadii în prăbușire și ruinată de vicii emoția expresionistă a desenului și frazei. Rând pe rând, păcatele revelate de accidentul destinului înlocuiesc pacea înșelătoare a Canaan-ului cu infernul din care se ridică profilul demoniac al celor doi pastori, tatăl și fiul, rivali în dragostea lor sordidă pentru servitoarea pe care o abuzează, cu ochii înălțați către aceeași divinitate omniprezentă. Ca și Moll Flanders, păcătoasa din această lume nouă este un obiect sexual traficat ca o marfă, iar pasiunea care se alimentează din aceste întâlniri carnale subminează însuși fundamentul cetății.
Istoria pare decupată din Vechiul Testament, o poveste în care omenescul își revelă taina, iar confruntarea se desfășoară pe acest fundal al jurământului depus pentru fondarea unei cetăți a lui Dumnezeu. Un été indien posesă grandoarea tragică, dar și doza de speranță în redempțiune din Litera stacojie. Sfârșitul Noului Canaan nu este adus atât de invazia răzbunătoare a indienilor, cât de povara de întuneric și de crime ce nu mai poate fi ținută în adânc. Moartea este sacrificiul prin care este potolită foamea de sânge a idolului la care s-au închinat pastorul și tatăl său, înlănțuiți de atracția carnală irepresibilă. Speranța, atâta câtă este, se află în afara vestigiilor fumegânde ale coloniei. Povestea indiană a lui Pratt și Manara se sfârșește cu perspectiva recâștigării Arcadiei oferite oamenilor pe acest continent. Edenul poate fi atins, odată alungată urma teribilă a viciului și decăderii.
*
O cronică (infidelă și fragmentară) a Genezei este și El gaucho. Ca și Vara indiană, El gaucho (scris împreună de Pratt și Manara) este tentativa de a imagina cronica unei alte faceri a Americii. Sejurul argentinian al lui Pratt înseamnă contactul cu acest univers în care se combină un cult al tradiției europene cu atașamentul pentru aceasta atât de specială viziune gauchescă. Căci El gaucho este parte a mitului argentinian, în aceeași măsură în care muzica tangoului se suprapune peste un nivel de sensibilitate identitar.
Și dacă în Tango, episodul din seria lui Corto Maltese, Pratt revizita Argentina anilor nebuni și a latifundiilor, Argentina care pulsează în jurul acelui oraș-miracol care este Buenos Aires, El gaucho este versantul imagologic legat de începutul acestui nou spațiu. El gaucho este un text despre paradoxul și misterul unei istorii care se situează în ultimii ani ai intervalului colonial, cu puțin înainte de izbucnirea războiului de independență. El gaucho descrie, cu erudiție și melancolie, creuzetul din care se ivește ethosul argentinian. Un aliaj de cruzime, curaj și încredere în posibilitatea teritoriului care se oferă privirii de a fi casa unui nou început.
La 1806-1807, atunci când armatele britanice încearcă o invazie a coloniei spaniole, America este prinsă în maelströmul unor promisiuni încă nebuloase. În Nord, marea republică anglofonă este deja clădită, în vreme ce în Caraibe se plămădește, grandios și tragic, republica neagră din Haiti. În Europa, Spania este aliata Franței ce urzește himera imperiului continental. Vitoarea Argentină se află la marginea acestei table de șah pe care se joacă confruntarea pentru supremație. Independența Americii hispanofone este bastardul născut din voința britanică de a slăbi soliditatea posesiunilor spaniole.
Dincolo de acest nivel al istoriei înalte, al istoriei care înseamnă planuri și impersonalitate birocratică, El gaucho oferă, ca în atâtea texte ale lui Pratt, o vitalitate a ficțiunii și explozia unui realism care desfide placiditatea verosimilului. Argentina este, ca și Bahia către care se îndreaptă Corto, o curte a miracolelor, în care fuzionează, ca într-un laborator alchimic, sunetele și visele a trei continente. Indieni, europeni și africani sunt ingredientele originare ale unei culturi ce fascinează prin luxurianța peisajelor și coloritul sentimentelor.
Descoperirea acestei alterități este semnul sub care se află destinul lui Tom Browne, fostul tambur din armata britanică, cel care devine parte din sângele acestei Argentine neîmblânzite – ironic, metamorfoza este completă, atunci când, peste aproape un secol, el este confundat de soldații argentinieni cu un araucan de sânge. Europeanul a sfârșit prin a se contopi cu America adoptivă.
Ceea ce domină este amestecul de incomunicabilitate, disperare și păcate. Violența desfigurează destinele – de la marina britanică până la plantațiile creole, toate sunt marcate de prezența corupătoare a arbitrariului și sclaviei. Englezii sunt departe de a fi arhanghelii sosiți spre a oferi Americii libertatea refuzată de spanioli. Pe punțile navelor lor se află captivă o umanitate guvernată după legile implacabile ale puterii și ale pedepsei discreționare. Marina își relevă umbrele imunde, iar violul comis de un locotenent asupra unui tânăr aspirant face parte din decorul cotidian al universului ce reproduce logica sadiană a societății-mamă. Locurile comune edulcorate sunt evacuate de Pratt & Manara în beneficiul privirii atente la viciul ascuns în substanța umană, dar și la dozajul, sumbru și delicat, de păcat și către speranță, dozaj fără de care umanitatea nu ar fi decât o schiță unidimensională.
Sclavia nu este, în această Argentină aflată pe drumul genezei, un atribut rezervat doar populației africane, ci și semnul condiției feminine degradate a fetelor irlandeze ce populează subteranele marinei engleze, spre a procura plăceri ieftine și erotism încărcat cu miasme de alcool. Din aceste bolgii engleze se naște și asocierea de destine, care-i aduce împreună pe cocoșatul Matthew și pe irlandeza Molly. Încă o dată, Pratt este atras de potențialul dramatic al melodramei, melodramă din a cărei plămadă se nutrește și această dragoste imposibilă dintre cel însemnat de destin și cocota ce visează la o Argentină a tututor promisiunilor. În cele din urmă, în acest infern dominat de litera stacojie a legii, Molly și Matthew plătesc păcatul originar de a fi încercat evadarea și de a fi pedepsit pe cel vinovat de violul sordid de pe navă. Tom Browne, tamburul, contemplă siluetele din spânzurătoare, ridicate de vântul largului, ca un semn al ordinii care a triumfat.
Ca și în alte istorii visate de Pratt, ultima pagină este prima dintr-o carte care își așteaptă facerea. Silueta lui Browne, martorul acestei tulburi povești de dragoste și de moarte, se confundă cu decorul miraculos al unui univers care își păstrează misterul. Mărturisirea fostului tambur lasă, întredeschisă, o altă poartă ce comunică cu domeniile vaste și impenetrabile ale imaginației.
Fragment din volumul în pregătire la Editura Cartea românească