“Literatura fetelor ia ofensivă cu optimism, amor, moralitate, voie bună și – cum este firesc – mediocritate. Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem fete, numai fete, școli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceți cultură și bucătărie! Și iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc.”
“Mă simt cuprins de o mare îndoială și curiozitate. Aș vrea să văd critica – analiza și comentarea – unui volum de poezii de dragoste făcută de o femeie!”
“Ca toți oprimații, femeile (ca și ovreii și emancipații sau parveniții de tot felul) când apucă să iasă la iveală, să strâmbă în chipuri variate, dar deopotrivă deplorabile. Sistematic am evitat toată viața literatura și arta feminină. Fiindcă iarăși, ca toți oprimații, femeile sunt necontemplative și esențial neartiste”.
“Femeile în literatură mi-au apărut de cele mai multe ori în forma acelui veleitarism, față de care toată viața am simțit o surdă împotrivire. Tinerele și femei care au rămas și mai târziu, până în zilele bătrânețelor comune, garda credincioasă a maestrului (E. Lovinescu) compuneau nelimitat în versuri și proză, alinând suferințe vizibile. Mecanismul mi se părea prea transparent. Femeile scriitoare îmi păreau că întruchipează vițiul literar prin excelență, pornirea de a-ți publica intimitatea…”
“Oricât de evoluată ar fi sub raportul talentului de expresie, feminitatea este o formă larvară a lirismului, a transfigurării obiectului printr-o emoție de mare frecvență, ea e reziduul unor fuziuni de lucruri disparate reduse la unitatea temperamentală a artistului. Supunerea la individualitate implică de la sine supunerea la sex și la condițiile lui; scrisă de o femeie, o astfel de literatură devine feminină, centrându-se pe singura axă a vieții femeii, dragostea sub toate formele ei: sensibilitate, senzualitate, după temperament”.
Poate părea ciudat, însă citatele de mai sus nu aparțin unor veleitari plini de prejudecăți, ci câtorva nume de prim plan ale culturii române interbelice. Să le cităm, așadar, pe rând, în ordinea transcrierii de mai sus: Eugen Ionescu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Tudor Vianu, respectiv E. Lovinescu. Cu nuanțe sau fără, cu teorii estetice legitimatoare sau în afara lor, ele reflectă o poziție mai generală, mă tem, față de statutul femeii în cultura română. Atitudini, desigur, întrucâtva scuzabile istoric, dar care recidivează voalat și astăzi într-o lume culturală încă dependentă de patriarhatul mai mult sau mai puțin subtil al societății românești. O critică sociologică profesionistă, absentă la câteva decenii bune de la dispariția marxism-leninismului (fantomă înspăimântătoare și azi pentru spiritele superstițioase), ar fi în măsură să ne facă mai conștienți de clișeele de discurs cu care analizăm și evaluăm încă “literatura feminină”.
De aceea, nu cred că mai trebuie pusă la îndoială utilitatea unei cărți precum cea a Biancăi Burța-Cernat*, de unde am extras citatele de mai sus. Cu atât mai mult cu cât “Fotografie de grup cu scriitoare uitate” nu urmărește să înfiereze, de pe poziții militante, erorile criticilor de ieri și de azi, cât să dea seama de evoluția unui fenomen marginalizat. Și, din acest punct de vedere, subtitlul “Proza feminină interbelică”, prea modest, nu acoperă mizele și importanța volumului. Căci avem de a face aici, trebuie spus din start, cu cea mai consistentă contribuție critică de la noi despre literatura feminină. Fără a-și propune s-o ghetoizeze – s-o înțeleagă, adică, și s-o evalueze separat în canonul cultural românesc -, Bianca Burța-Cernat îi stabilește originile instituționale, modalitățile de evoluție și dilemele centrale. De notat neapărat dialectica subtilă a autoarei, care și-ar fi putut oricând frânge discursul în fața unei problematici tabu și – mai complicat – intens detabuizate în ultimii ani la noi și aiurea: insularizarea literaturii feminine în studiul de acum nu reflectă credința în insularitatea ei, ci un exercițiu de privire în vederea unei (re)integrări viitoare. Frumoasa metaforă a “camerei separate” preluată de la Virginia Woolf îi servește, după ani, Biancăi Burța-Cernat în definirea relației literatură feminină-literatură în general: “E de dorit ca scriitoarea să aibă o «cameră separată» într-o locuință mixtă, nu într-o casă locuită exclusiv de femei sau, mai rău, într-un ghetou”.
De pe această poziție relativistă în spirit, nu în ideologie, e refăcută admirabil povestea pătrunderii definitive a Scriitoarei în literatura română. Interesant e că Bianca Burța-Cernat nu se slujește de argumente sociologice pentru eliberarea certificatului de naștere a literaturii feminine (deși inventariază și a citit majoritatea cărților publicate de la jumătatea secolului XIX până în interbelic), ci de simboluri din literatura vremii ce dau seama de mai profunde intarsii ale imaginarului colectiv. “Doamna T” nu e doar misteriosul personaj feminin al lui Camil Petrescu, ci deopotrivă un topos literar și o “fantasmă” psihologică devenite realități în literatura anilor ’30: “În mod simbolic, intrarea femeii în lumea literară, afirmarea sa ca scriitoare – nu prin excepție, ci ca o consecință logică a emancipării sociale -, este suplimentar legitimată prin acest personaj, prin Doamna T. «Patul lui Procust» afirmă firescul prezenței feminine în Cetatea Literelor”. Anișoara Odeanu sau Cella Serghi, urmează să aflăm câteva zeci de pagini mai târziu, își raportează cât se poate de conștient destinul existențial și literar la modelul “doamnei T”. În această confuzie între viață și literatură – subtil întreținută de Bianca Burța-Cernat de-a lungul întregii cărți – e de regăsit și succesul în consacrarea unui adevărat mit al Scriitoarei române, cu atât mai impresionant cu cât el exclude exagerarea valorică a prozatoarelor analizate. Literatura feminină interbelică nu se impune prin vârfuri valorice (cu veșnica excepție a Hortensiei Papadat-Bengescu), o spune la tot pasul tânăra comentatoare, ci printr-un portret de ansamblu nuanțat.
Ce-i drept, expertiza interpretului face în acest caz cel puțin la fel de mult ca “materialul” avut în vedere. Bianca Burța-Cernat e, de câțiva ani, unul dintre cele mai autorizate nume ale criticii de întâmpinare românești – nu îndeajuns de constante, din păcate. A recomandat-o, încă de la început, un amestec cu totul particular de “pudoare” (nu zic feminină) și de tranșanță, ceea ce i-a și făcut faimă de critic “rău”, dar în același timp extrem de serios. Cronicile sale demolatoare erau cu atât mai credibile cu cât observațiile contondente par să-și aibă originea, mai mereu, într-o pudoare înfrântă. Abia în “Fotografie de grup cu scriitoare uitate” cele două aspecte aproape antagonice ale criticii sale se resorb într-o sinteză superioară, ireductibilă la calitățile cronicarului. Dacă Bianca Burța-Cernat n-a fost niciodată o stilistă (ea scrie de cele mai multe ori alb și neutru), în schimb, discreția și fermitatea în valorizare devin, pe spațiile largi ale volumului, apanajele unui spirit analitic nuanțat, cum puține avem în critica tânără de azi.
Nu voi insista prea mult – o simplă cronică literară e insuficientă – asupra rezultatelor cărții. Voi spune doar că, analizând aproape monografic proza a nouă autoare (Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian), Bianca Burța-Cernat reușește să atașeze un relief inedit atât de complexei noastre literaturi interbelice, fără să-i falsifice vreo clipă axiologia. Mai deloc dispusă să transforme cărțile acestor autoare în capodopere (dimpotrivă, deficitele sunt semnalate fără mină eufemizantă), tânăra interpretă le reține cu subtilitate contribuția la peisajul general, fie că aceasta înseamnă înnoire indecisă de formulă, contribuție teoretică neconcretizată, sau îndrăzneală tematică stângaci transpusă artistic. Gestul cel mai important al cărții e de a reintegra literatura acestor prozatoare în circuitul de idei al epocii, din care au fost înlăturate, măcar câteodată, artificial. Nu veți găsi, de aceea, în “Fotografie de grup cu scriitoare uitate” nicio încercare de răsturnare a canonului sau o pledoarie insistentă pentru opere considerate profund nedreptățite. Veți da, însă, peste o serie de paralelisme extrem de interesante între conceptul de autenticitate al lui Camil Petrescu și cel al lui Ticu Archip, peste afinitățile dintre Generația 27 și o prozatoare precum Anișoara Odeanu, peste reîntregirea expresionismului românesc prin aporturi punctuale ale Henriettei Yvonne Stahl ș.a.m.d. Și, aș completa imediat, peste multe portrete excelente ce refac în efigie imaginea unei vieți literare colorate, deloc reductibile la un club al domnilor. Bianca Burța-Cernat răsfoiește la propriu, cu o secretă nostalgie (din fericire) nu îndeajuns refulată de criticul literar, albume cu siluete feminine reconstruite mai mereu prin suprapunerea de instantanee savuroase. De altfel, metoda proiecției în oglinzi paralele (autoarei îi place s-o privească pe fiecare din aceste doamne prin lentilele celorlalte, dar și a bărbaților importanți ai epocii), reînnoită cu fiecare capitol, menține treaz interesul cititorului de la un capăt la celălalt al cărții.
Discutabilă, mai ales dacă proiectul autoarei vizează o continuare postbelică, mi se pare doar afirmația că sistemul comunist echivalează cu o ruptură în începutul de afirmare individuală a Scriitoarei. Dacă a avut de suferit în timpul comunismului, Scriitoarea a suferit alături de companionul ei de viață literară. Argumentul că doar Gabriela Adameșteanu sau Dana Dumitriu ar fi prozatoare notabile nu stă în picioare, întrucât lor li se alătură o pleiadă de poete bune și foarte bune stânjenite de regimul politic doar în măsura în care el oprima și literatura bărbaților: Nina Cassian, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Constanța Buzea, Mariana Marin, Marta Petreu sunt doar câteva dintre numele fără de care literatura postbelică poate fi cu greu înțeleasă. O fi comunismul responsabil de multe rele, însă nu cred că “mecanismele exluderii pe criterii de gen par să funcționeze cu infinit mai multă precizie decât în câmpul literar interbelic”. Mai ales că, din câte știu – dar aici ar fi nevoie, într-adevăr, de un studiu amănunțit -, afirmații critice precum cele citate la începutul acestei cronici sunt simțitor mai puține în literatura română postbelică. Imaginea Scriitoarei a evoluat, așadar, cu sau fără ajutorul totalitarismului.
Observația nu știrbește însă cu nimic valoarea cărții de față, unul dintre cele mai solide volume ale tinerei critici de azi, de plasat în raft alături de “G. Călinescu. A cincea esență” al lui Andrei Terian și de “Avangarda română și complexul periferiei” al lui Paul Cernat.
*) Bianca Burța-Cernat, “Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică”, Editura Cartea Românească, București, 2011, 336 p.