Recenta premieră a Teatrului Național din Cluj-Napoca readuce în atenție un text dramatic care s-a bucurat de mare atenție pe scenele lumii: „Cameristele” de Jean Genet. Scrisă în 1947 și montată în același an de Louis Jouvet la teatrul l’Athénée din Paris, piesa poate fi urmărită și azi, la 70 de ani de la prima reprezentație, cu statornic interes, datele sale fundamentale și resorturile psihologice rămânând aceleași: radiografia nașterii unei crime. Deși autorul nu a vrut să recunoască, toți comentatorii au fost de accord că textul are drept punct de plecare un caz real petrecut în 1933, în Franța, la Le Mans: două surori, Christine și Lea Papin, menajere într-o familie, și-au ucis stăpâna, conflictul pornind de la mărunte neînțelegeri casnice. Crima surorilor Papin a scandalizat atunci întreaga Franță. Unii au cerut pedeapsa cu moartea, alții au încercat să descifreze resorturile oribilului delict, sugerând că gestul ar putea fi interpretat ca o revoltă împotriva exploatării umane. Cazul a trezit interesul unor prestigioși intelectuali francezi (Jean-Paul Sartre, Jacques Lacan și Jean Genet) care s-au arătat preocupați și de cauzele sociale ale crimei.
Mai mult decât atât, povestea a devenit sursă de inspirație pentru numeroși autori. Piesa lui Genet, „Les Bonnes” conform titlului original, a fost adaptată cinematografic de Nikos Papatakis în 1962 sub titlul „Les Abysses”. Claude Chabrol face filmul „La Ceremonie” în 1995, cu Isabelle Huppert și Jacqueline Bisset în rolurile principale. În același an apare și „Sister my Sister”, de Nancy Meckler. Jean-Pierre Denis va descrie și el această întâmplare în filmul „Les Blessures assassines” în 2002, ilustrând faptul că, la 67 de ani de la făptuire, crima surorilor Papin continuă să intereseze opinia publică.
La Naționalul clujean, textul lui Jean Genet, pus în scenă de István Albu, este recitit în două chei inedite care pun în evidență elementele sale perene. Pe de o parte – identitățile sociale și conflictele dintre marginalizați și opresori (subiect frecvent în opera autorului) sunt abordate într-o manieră realist – parodică, iar, pe de altă parte, aceste conflicte sunt actualizate într-o viziune modernă, cu ajutorul unor elemente formale. O ură feroce le macină pe cele două surori, dorința de a-și ucide stăpâna întunecându-le mințile. De fiecare dată când aceasta pleacă de acasă, ele se joacă de-a „Doamna și camerista”, un ritual al dominării și supunerii, al umilinței și îndurării, al opresiunii și devotamentului, dar și al revoltei. Experimentele de însușire a autorității degenerează treptat în dorințe criminale. Iar atunci când acest lucru nu este posibil, când stăpână nu ajunge să bea ceaiul otrăvit, uciderea cameristei care își asumă personajul stăpânei până la capăt rămâne singura soluție.
Această cumplită și stranie poveste este trăită pe scena Teatrului Național de două mari actrițe, Miriam Cuibus și Irina Wintze, cărora li se adaugă în rolul Doamnei – Angelica Nicoară. Un trio magnific care pendulează între candoare și abjecție pe parcursul unei reprezentații de teatru total. Rolurile sunt compuse cu minuțiozitatea artizanului, rigurozitatea interpretării împletindu-se firesc cu improvizația și spontaneitatea. Gesturile, mimica, mișcările corporale (și sunt zeci de asemenea detalii care ar merita analizate pentru un manual de arta actoriei ! – schimbatul perucilor, plesnitul mănușilor de cauciuc, mângâierile reciproce vag lubrice etc.etc) se îmbină într-o tulburătoare demonstrație de virtuozitate. Pe parcursul piesei, ca de altfel în întreaga dramaturgie a lui Genet, totul este supus unei continue metamorfoze; lucrurile nu sunt ceea ce par, căci ele sunt mereu pe punctul de a deveni altceva. Sartre spunea că în operele lui Genet „fiecare personaj trebuie să joace rolul personajului care joacă un rol”. Interpretele au reușit magistral să transpună scenic aceste considerente teoretice, într-un adevărat joc al oglinzilor care le reflectă la infinit neliniștile și îndoielile.
Mecanismul teatral funcționează impecabil, precum rotițele unui ceasornic elvețian sub bagheta tânărului regizor al Teatrului Maghiar de Stat din localitate, István Albu, secondat de colegii săi Tibor Tenkei (decorul) și Gyopár Bocskai (costumele). Fără a-și propune actualizări forțate, acesta pune în evidență permanența existențială a dramei umane a claustrării și alienării, dincolo de circumstanțele sociale concrete. Vorbind despre schizofrenia lumii contemporane, regizorul se adresează nemijlocit spectatorului din 2015. În camera în care este pe cale să se comită crima se află un monitor TV unde Edith Piaf interpretează celebra „Non, je ne regrette rien…”, tot acolo Doamna încearcă o jalnică parodie – karaoke a aceleași soliste, cele două cameriste folosesc o cameră de luat vederi pentru a se filma reciproc – iată tot atâtea elemente formale care trimit la momentul contemporan, dar cu un rol covârșitor în potențarea dramatismului situației. Scena finală, când Solange, care și-a omorât sora dându-i ceaiul ucigaș, se auto-filmează, proiectând pe monitorul TV imaginea uriașă a ochiului său înecat în lacrimi este absolut antologică. Construit din asemenea detalii cu mare forță evocatoare, „Cameristele” se anunță a fi un spectacol provocator, ce aduce în prim plan problematica identității, a fascinației transferului de personalitate, a iluzoriului și patologiei crimei, unul din momentele de vârf ale acestei stagiuni.
Fotografii de Nicu Cherciu