„Este atât de greu de fixat vina în dragoste” exclamă la un moment dat Ștefan Gheorghidiu, eroul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Dar, infinit mai greu, am zice noi, este să transpui scenic această sfâșietoare îndoială. Tentativa o face Ada Lupu care montează pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca textul romancierului, dramatizat exemplar sub raportul fidelității și al respectului față de original.
Cu siguranță, regizoarea și-a conceput dramatizarea având drept ipoteză de lucru caracterizarea făcută romanului de George Călinesu în a sa „Istorie a literaturii…”. Spunea criticul că Ultima noapte… este un roman de experiență, de cunoaștere, stendhalian prin tendința de a se ocupa de viața interioară a eroului. Acesta, observa Călinescu, „are capacitatea de a se vedea trăind și în această dedublare el pune voluptate“. Ideea călinesciană a dedublării personajului a condus-o pe Ada Lupu la soluția prezenței scenice simultane a doi actori în rolul eroului principal. Pe de o parte, EL – cel care vorbește într-un dialog terapeutic cu Psihologul, personaj inventat dar desprins direct din substanța spirituală a eroului; EL – care se îndoiește, caută explicații, se introspectează. Pe de altă parte, EL coexistă cu celălalt Ștefan Gheorghidiu, care trăiește marea dragoste cu Ela, este măcinat de gelozie, suferă dezamăgiri și deziluzii dar rămâne cinstit cu sine însuși, nu acceptă compromisuri, luptă și este rănit în tranșeele de la Câmpulung și Bran. Așa cum sesizează exact Ștefana Pop-Curșeu în programul de sală, cele două ipostaze ale personajului sunt, de fapt, „două imagini în transparență, ale aceleași conștiințe intransigente în căutarea absolutului în iubire…”
Cu această opțiune regizorală, Ada Lupu alege din „urzeala migăloasă” a textului (cum o definește însuși Camil Petrescu) câteva fire principale ilustrând drama existențială a eroului. Unele personaje din roman dispar, altele au apariții episodice. Războiul rămâne în asemenea condiții doar un fundal, o inserție de atmosferă, care potențează tragismul poveștii de dragoste a lui Ștefan Gheorghidiu.
Dificultatea montării rezultă tocmai din faptul că dramatismul nu decurge din acțiunea propriu-zisă, prin nimic spectaculoasă, ci din sondarea abisurilor sufletești ale eroului, din urmărirea meandrelor trăirilor acestui „Don Quijote al lucidității”( „Atâta luciditate este insuportabilă, e dezgustătoare” spune Ștefan Gheorghidiu). Or, o asemenea radiografie, pentru a fi convingătoare din punct de vedere teatral, presupune mijloace scenice adecvate. Este ceea ce a și făcut Ada Lupu, care a gândit și construit unitar întregul spectacol pe suportul unor metafore vizuale de mare expresivitate. Și trebuie spus de la bun început că Ultima noapte de dragoste…este o demonstrație de înaltă virtuozitate a felului în care performanța tehnică (proiecții, jocuri de lumini, sunet) poate deveni partener fidel al cuvântului rostit expresiv.
Scenografia (Iuliana Vîlsan) este simplificată la maximum, spațiile de joc fiind delimitate printr-un complex dispozitiv de panouri și oglinzi care alunecă / glisează discret și eficient. Pe suprafața acestora, dar, mai ales, pe faldurile unor cortine interioare care coboară în anumite momente ale acțiunii, regizorul a imaginat un sistem de proiecții (video – Lucian Matei), expresiv comentariu vizual al acțiunii. Cele două mâini strâns înlănțuite, suprapuse pe cuvintele de dragoste ale protagoniștilor, spun poate mai mult decât o înfocată declarație de iubire. Antologice rămân secvențele întâlnirilor dintre Ștefan și Ela în marea de verdeață a parcului/pădurii (vezi foto), când personajele parcă plutesc feeric printre arborii proiectați pe cortina intermediară, în acordurile unei melodii celeste (muzica – Alin Stoianovici). Este realitate, sau vis ? Echivocul sporește nota de mister a poveștii de dragoste.
Montarea de pe scena Naționalului clujean oferă șansa unor interpretări memorabile, celor doi actori în rolul lui Ștefan Gheorghidiu, Sorin Leoveanu și Cristian Grosu. Partiturile sunt de reală dificultate, întrucât trăirile îndrăgostiților pot aluneca ușor fie în patetism ieftin, fie în dulcegărie siropoasă. Ambii actori, însă, au știut să găsească tonalitatea corectă a interpretării, trăind puternic interiorizat decepțiile și amărăciunile. Și unul, și celălalt s-au dovedit interpreții ideali ai unui text semnat de Camil Petrescu, personaje care „văd idei” și al căror zbucium coboară în abisurile conștiinței. Și de această dată, o ingenioasă soluție tehnică oferă spectatorului șansa de a fi părtaș trăirilor lor. Nu este o figură de stil când afirm că acesta poate privi direct în adâncul sufletului celor doi Ștefan. O cameră de filmat captează prim – planurile fețelor interpreților și le proiectează pe un ecran. Ochii înlăcrimați ai lui Sorin Leoveanu, tremurul imperceptibil al obrazului lui Cristian Grosu crează o tulburătoare tensiune dramatică. Performanța actoricească a celor doi este impresionantă.
Ramona Dumitrean, în rolul Elei, alături de Dragoș Pop, Ovidiu Crișan, Petre Băcioiu, Cristian Rigman, Cătălin Herlo, Emanuel Petran, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Romina Merei, Adriana Băilescu, Matei Rotaru și Cătălin Codreanu (unii în dublu sau triplu rol) alcătuiesc o echipă unitară, care joacă cu dăruire și talent.
Surpriza vine în finalul spectacolului. Textul lui Camil Petrescu este respectat; Ștefan refuză să își continue viața alături de Ela, lăsându-i „tot trecutul”. Și totuși… regizorul încearcă să mai ofere o șansă îndrăgostiților. Marea iubire nu se poate risipi în neant, sugerează Ada Lupu. Miezul său fierbinte se păstrează undeva, în profunzimi de suflet. Ea poate renaște. Iar cortina se lasă încet peste două cuburi transparente, în care stau contorsionați, ca niște fetuși uriași, Ștefan și Ela, în așteptarea unui nou început…
Mi-aș permite, în final, o constatare: paradoxal, dacă piesele de teatru ale lui Camil Petrescu (Jocul ielelor, Act venețian, Suflete tari, Danton, Mioara, Mitică Popescu etc) sunt ignorate azi de instituțiile noastre de spectacol, revine dramatizării unuia din romanele sale meritul de a îl readuce pe marele scriitor în atenția publicului. Camil Petrescu – reloaded, nu este un ieftin joc de cuvinte, ci o realitate marcată la Cluj de aplauzele entuziaste ale unei săli cu o medie de vârstă sub 30 de ani !
Fotografii de Nicu Cherciu