În funcție de data Sfintelor Paști (de care depinde întreg calendarul anual bisericesc – cel hristologic, variabil, iar nu partea referitoare la sărbătorile, fixe, ale sfinților), și de îndrumările tipiconale, în biserica noastră ortodoxă pericopa despre bogatul doritor de viață veșnică poate fi citită atât spre sfârșit de vară, în a douăsprezecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Matei), cât și în prag de iarnă, în a treizecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Luca). Nelipsită de la citire este evanghelia de la Luca, duminica a treizecea după Rusalii fiind rânduită cu dată relativ fixă, în ultima duminică din noiembrie (mai există două asemenea cazuri de tratament special, de duminici care pot ieși din șirul crescător al numerelor de după Cincizecime pentru a fi așezate în intervale anume precizate: Duminica a XXII-a, a Bogatului nemilostiv, trebuie să fie ultima dinainte de 6 noiembrie, iar Duminica a XXVII-a, a Tămăduirii femeii gârbove, trebuie să premeargă Duminica dinaintea Crăciunului, a Sfinților Strămoși după Trup ai Domnului).
Despre bogatul râvnitor, dar nedesăvârșit agonisitor de veșnicie, Matei (19, 16) spune că era “tânăr”, Luca (18, 18) amintește că era “dregător” (gr. arhon “arhonte”), pentru Marcu (10, 17) el nefiind decât “unul” sau, în alte traduceri, un “oarecine”, un “ins”. În calendarul ortodox, Duminica a XII-a după Rusalii este numită de aceea a “tânărului bogat”, iar Duminica a XXX-a este a “dregătorului bogat”, chiar dacă ambele pericope vorbesc despre același personaj.Întrucât cadrul în care este plasat episodul și o frază a lui Iisus rostită cu acel prilej, așa cum apar în majoritatea traducerilor Noului Testament (nu numai în cele românești…!), trezesc nelămuriri, vom încerca să facem câteva precizări, cu caracter enciclopedic și filologic.
Să începem cu situarea în timp și spațiu a faptelor. Suntem la începutul celui de-al treilea an al lucrării publice a lui Iisus. În drum spre Ierusalimul Iudeii, unde trebuia să ajungă de Paștele evreiesc pentru că era dat să fie răstignit, Mântuitorul coboară din Galileea natală și, după ce străbate Samaria (vezi harta alăturată), trece Iordanul. În Biblia Teoctist, la Matei 19, 1 aflăm că “a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan”, iar la Marcu 10, 1 la fel, că: “a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului”. Ei bine, de cealaltă parte a Iordanului, în dreptul Iudeii și al Samariei era (vezi, iarăși, harta) Perea, condusă pe atunci, ca și Galileea, de tetrarhul Herod Antipa.
Perea nu apare în Sfintele Scripturi cu acest nume, grecesc (gr. Peraia “țara, ținutul de dincolo (de râu, de mare)”, fiind pomenită exclusiv în formularea “(de) dincolo de Iordan”. Aici, în Perea, boteza cu apă Înaintemergătorul (Ioan, 1, 28: “dincolo de Iordan, unde boteza Ioan”), tot aici a fost și botezul Domnului (Ioan 3, 26: “Și au venit la Ioan și i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, și despre Care tu ai mărturisit, iată El botează și toți se duc la El”), aici venea Iisus când voia să scape de urmăritori (Ioan, 10, 39-40: “Căutau deci iarăși să-l prindă și Iisus a scăpat din mâna lor. Și a plecat iarăși dincolo de Iordan, în locul unde Ioan boteza la început, și a rămas acolo”). Peste tot, în aceste versete apare, în originalul grecesc al Evangheliilor, “peran tou Iordanou”.
“Dincolo de Iordan” desemnând, așa cum am văzut, Perea, o provincie diferită de Iudea, formularea “a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan” (Matei 19, 1) este inexactă. În realitate, Iisus a coborât din Galileea, prin Samaria (amândouă aflate pe malul drept al Iordanului, care izvorăște din Munții Antilibanului și se scurge spre sud, vărsându-se în Marea Moartă), s-a apropiat de hotarele Iudeii și a trecut râul, în Perea. “În hotarele Iudeii” ar trebui prin urmare redactat “la hotarele Iudeii” ori “în apropierea hotarelor Iudeii”.
Din păcate, formularea inexactă “în hotarele Iudeii” are o veche tradiție în traducerile românești ale Evangheliilor. În Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688 aflăm: “veni în hotarăle Iudeii, de ceea parte de Iordan” (Matei 19, 1; Marcu 10, 1); în Biblia (sinodală) din 1914 găsim de asemenea “au venit în hotarele Iudeei, de ceea parte de Iordan” (Matei, 19, 1; Marcu, 10, 1); iar în Biblia, și ea sinodală, Anania se păstrează linia “în hotarele Iudeii, peste Iordan” (Matei, 19, 1). Cornilescu (Biblie protestantă) redactează “a venit în ținutul Iudeii, dincolo de Iordan” (Matei 19, 1; Marcu 10, 1), ieșind din capcană printr-o formulare mai vagă. Noua traducere în limba română (care se vrea ecumenistă) redactează, pe linia Cornilescu, “a venit în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan” (Matei 19, 1), cu același rezultat – ambiguizând, dar nerezolvând, de fapt, problema.
În spaniolă, prima traducere completă a Bibliei, ediția Reina-Valera din 1569 , reeditată de atunci încoace de nenumărate ori, nu cade în capcana lingvistică (Matei 19, 1: “y vino a los términos de Judea, pasando el Jordán” – “a venit la hotarele Iudeii, traversând Iordanul”). În ediția englezească a regelui James VI din 1611 (King James Bible) găsim la Matei 19, 1 soluția ambiguă: “came into the coasts of Judea beyond Jordan”, pentru ca în ediția actualizată “coasts” să fie înlocuit cu “region”. În franceză, în La Bible de Jérusalem aflăm la același Matei 19, 1 “vint dans le territorire de la Judée au-delà du Jourdain”.
Pentru a explica aceste gafe de traducere, unii cercetători au invocat existența, și pe celălalt mal al Iordanului, în Perea, a iudeilor. Noi ne vom opri aici, fără alte comentarii.
În Perea, așadar, urmat de mulțimi pe care le învăța și vindeca (Matei 19, 1, Marcu, 10, 1), Iisus îi lămurește pe fariseii ispititori cu privire la divorț (“ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă”, Marcu, 10, 9) și, după ce binecuvântează copiii punându-Și mâinile peste ei (“Lăsați copiii să vină la Mine”, Luca, 18, 16, Marcu, 10, 14), în fața Sa îngenunchează tânărul dregător, nerăbdător să afle cum poate moșteni “viața veșnică”. “De vrei să intri în viață”, îl corectează cu blândețe Mântuitorul, “păzește poruncile” (“Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” – Matei, 19, 18-19). Tânărul, care respecta dintotdeauna aceste reguli suficiente, insistă, dorind să afle ce-i mai lipsește pentru a fi desăvârșit. Iar Mântuitorul, “privind la el cu dragoste” (Marcu 10, 21), îi arată ce mai are de făcut: “du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei, 19, 21). Jertfa dezlipirii de avere și a slujirii Crucii este însă prea mare pentru tânărul și nepregătitul arhonte, care pleacă întristat. Iar Iisus, întorcându-se către ucenici, rostește conclusiv: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor” (Matei, 19, 23). Și, pentru a fi sigur că au priceput și că nu vor uita învățătura, o explicitează prin alegorie și hiperbolă, rostind ceea ce îndeobște este cunoscut drept pilda cămilei și a acului: “mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18, 25; cf. în evangheliile sinoptice: Matei, 19, 24; Marcu 10, 25; la Ioan, episodul lipsește).
În contrast cu celelalte pilde ale lui Iisus, născute din experiența cotidiană, imaginea unei cămile care se îndeamnă (sau este îndemnată) să intre prin urechile unui ac de cusut pare desprinsă mai degrabă din bestiariul virtual al desenelor animate decât din lumea în care a trăit și a propovăduit Mântuitorul.
În zicerile lui Iisus aflăm cămila în două locuri, pomenită ca întruchipare a mărimii fizice, animalul extrem, opus micimii unei goange sau a unui ac: o dată în pericopa tânărului dregător (la Matei și Luca) și a doua oară la Matei 23, 24, când, vorbind în fața mulțimilor și a ucenicilor, Învățătorul îi ocărăște pe cărturari și pe farisei pentru atenția exagerată pe care ei o acordau amănuntelor formale, uitând cele importante ale Legii: “Călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” Să conchidem, deocamdată, că animalul suprem, ca dimensiuni, pentru universul noutestamentar este cămila (ceea ce, spun unii cercetători, pentru Talmud este elefantul sau, pentru Vechiul Testament, chitul care l-a înghițit pe Iona pentru trei zile și trei nopți).
Pe de altă parte, în Noul Testament cămila mai este pomenită și pentru două produse obținute din părul ei. Astfel, de la Matei 4, 3 și Marcu, 1, 6 aflăm că Ioan Botezătorul: “era îmbrăcat în haină de păr de cămilă…”. Și, după cum vom vedea îndată, cămila pusă să treacă prin urechile acului ar fi de fapt o funie din păr de cămilă…
Revenind la pilda cămilei și a acului, să constatăm că există în Evanghelii contexte care sprijină atât lecțiunea “cămilă”, cât și lecțiunea “funie (din păr de cămilă)”.
După cum se știe, Mântuitorul vorbea și propovăduia în aramaică, limba poporului, ebraica fiind o limbă cultă, a scrierilor religioase. În aramaică, ne asigură unii cercetători, substantivul gamla ar fi desemnat atât cămila cât și funia din păr de cămilă, sensul fiind stabilit de context. Greaca, în care au fost scrise Evangheliile și textele primilor părinți, avea cuvinte asemănătoare pentru a desemna cămila (kamelon – cu eta, litera pentru e lung) și pentru a numi funia, odgonul (kamilon – cu epsilon, litera pentru e scurt). În greaca târzie, eta și epsilon au ajuns să fie citite la fel, “i”. Confuzia, în această lumină, ar fi pe deplin explicabilă.
Încă de la începutul secolului al V-lea, o voce de necontestată autoritate, aceea a lui Chiril al Alexandriei, Părinte al Bisericii, a subliniat într-un Comentariu la Evanghelii că lecțiunea kamelon “cămilă” este mai lipsită de sens și mai improbabilă, în ordinea realului, decât lecțiunea kamilon “funie, odgon”. Iar spre zilele noastre, sfântul Nicolae Velimirovici (Predici, Ed. Sophia 2003) opta și el pentru “odgon” în detrimentul “cămilei”: “Cuvântul cămilă nu însemna doar animalul, ci și un odgon gros cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Se pare că Domnul la acest odgon gros S-a gândit aici. Mai ușor trece funia cea mai groasă prin urechile acului decât intră un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Aproape cu neputință, s-ar zice, și chiar dacă nu cu totul, oricum foarte greu”.
Dincolo de disputele filologice, întrebarea crucială este: se poate sau nu se poate mântui omul bogat (în sec. al II-lea, Clement al Alexandriei se întreba și el: Care bogat se va mântui?) ? Pentru că dacă pilda lui Iisus vorbește despre cămilă, posibilitatea e nulă. Dacă, însă, vorbește despre o funie (sau un odgon), mai există o licărire de speranță și, prin bunăvoința divină, se poate împlini, așa cum le-a spus Mântuitorul ucenicilor uimiți, crescuți în Legea veche, care auzeau pentru prima dată că bogăția nu este o răsplată venită de Sus ci o ispită și un păcat al lumii acesteia (“La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” – Matei 19, 26).
Pentru limba română, disputa este în mare parte oțioasă, pentru că avem două omonime (cuvinte identice ca formă dar diferite ca sens și origine): cămila substantiv feminin, “mamifer rumegător”, venit din paleoslavă, care la rându-i l-a luat din greacă, și cămilul, cămila substantiv ambigen, “funie groasă de corabie”, împrumutat din neogreacă (v. Dicționarul Academiei s.v.). Problema, ca întotdeauna, nu este cum citim, ci cum descifrăm textul evanghelic…