Știu! Poate am să mai scriu un volum, o petiție.
E dreptul meu să aflu dacă e destul.
Voi o să puneți un căluș pe țeava puștii a repetiție,
și prin decret o să-l trimiteți la plimbare pe flămând sătul.
Știu! Miezul verii mă va-njunghia în inimă și-o să mă doară.
Prin sânge, globulele ridică pancarde ca niște stafii.
Veți pune la poștă cu pâine acră intermediară
coletele-avetisment între ce-a fost și ce va fi.
Da, știu! O să-mi lipsească aerul, lumina, vorbitorul.
Medaliat în piept cu tinicheaua lingurii de ciorbă,
cu-adevărat voi încerca să știu cum e poporul:
speriat și laș ori numai scump la vorbă.
Da știu! Veți căuta pe urmele arcadelor deschise drumul către Padeș,
sub unghii să prefaceți Câmpia Libertății în pustiu,
și ori de câte ori un os de gips îmi veți întinde pentru iadeș,
amar, am să răspund de fiecare dată: Știu!
Din volumul Ioan Viștea, Hamlet și gardianul, Editura Eminescu 1995