Ofertele au venit, în cele din urmă, însă reticența investitorilor, retrogradările de rating și statutul de “membru onorabil al lumii a treia” primit de la publicația americană The Wall Street Journal au ajutat politicienii canadieni și populația să înțeleagă cât de îngrijorătoare sunt problemele bugetare.

“Ar fi venit o zi în care am fi fost ca Grecia azi. Știam că suntem în corzi și că trebuie să facem ceva”, își amintește Jean Chretien, pe atunci premierul Canadei, un liberal care a ajuns să taie din programele sociale într-una dintre cele mai dramatice reve­niri fiscale din istorie.

Trecerea Canadei de la sta­tutul de paria la cel de privilegiat fiscal poate fi privită ca o lecție de SUA, ai cărei politicieni găsesc cu greu soluții problemei deficitului bugetar și datoriilor uriașe, și de statele europene care s-au împotmolit în propria mlaștină a datoriilor și deficitelor.

Pentru a câștiga războiul cu bugetul, Canada a trebuit în primul rând să conștientizeze că se află într-o situație critică și apoi să reducă mărimea aparatului de stat în loc să se mulțumească doar cu limitarea ritmului de creștere a cheltuielilor.

Canada avea să realizeze în cele din urmă cea mai mare reducere a cheltuielilor guvernamentale de la de­mo­bi­lizarea de după cel de-al Doilea Război Mondial. Tă­ierile masive, și majorările de taxe relativ reduse au adus bugetul pe plus în patru ani. Datoria s-a redus la 29% din PIB în 2008-2009 de la 68% din PIB în 1995-1996.

Pentru Canada, cercul vicios al datoriei s-a transformat într-un ciclu al virtuții care a salvat o monedă poreclită “pesosul nordic”. Canada a trecut de la a doua cea mai slabă poziție fiscală din G7, mai bună decât doar a Italiei, la cea mai bună. Nu poate fi o coincidență faptul că ultima recesiune mondială s-a manifestat mai blând decât în SUA. Până în ianuarie, Canada a recuperat toate locurile de muncă pierdute în timpul turbulențelor economice și financiare, în timp ce SUA se confruntă în continuare cu un nivel ridicat al șomajului.

“Obișnuiam să-i mulțumim lui Dumnezeu că exista și Italia deoarece altfel am fi fost codașii G7”, spune Scott Clark, oficial în Ministerul de Finanțe în anii ’90.

Revenirea a început cu venirea lui Chretien la șefia guvernului în noiembrie 1993, când Partidul Liberal, întrucâtva echivalentul democraților din SUA, s-a impus în alegeri cu o majoritate covârșitoare.

Un strateg politic iscusit, Chretien era convins că are sprijinul canadienilor după ce aceștia au fost șocați și umiliți de faptul că Standard & Poor’s a retrogradat ratingul datoriilor în monedă străină de la “AAA” la “AA”. Era determinat să scape de deficit chiar dacă aceasta îl va face nepopular și va fi dureros pentru populație. Nu existau alte variante și nici loc de negocieri. La o reuniune a cabinetului, atmosfera a fost atât de apăsătoare încât unul dintre miniștrii nou-numiți și-a sunat soția pentru a-i spune că a rămas fără loc de muncă. Oficialul în cauză, Lawrence MacAulay, pe atunci în cadrul Ministerului Afacerilor pentru Veterani, a fost reales de șase ori și are și acum un loc în Parlament.

Canada se îndrepta spre dezastru de mult timp. Cu un deceniu mai devreme birocrații din Finanțe sunaseră semnalul de alarmă în privința datoriei tot mai mari, moștenire a erei marilor guverne din anii ’70. Perioada anterioară guvernului Chretien este adesea asociată cu situația în care SUA se regăsesc acum. Economia creștea lent, dobânzile erau ridicate și era doar o problemă de timp până când Ottawa nu și-ar mai fi putut plăti dobânzile la datorii. Guvernele au ignorat avertismentele și au proiectat bugete care au permis cheltuie­lilor să crească și mai mult.

“Era frustrant. În fiecare an înaintam estimări care arătau deficitul dispărând. Construiam bugetul pe presupuneri ridicole”, spune Clark.

Deficitul s-a dublat între 1980 și 1990. În 1983 atinsese 8% din PIB. Prima lovitură primită în față din străinătate a fost retrogradarea făcută de S&P în octombrie 1992. Don Drummond, responsabil cu bugetul la acea perioadă, explică că reducerea ratingului ar fi trebuit să fie “absolut irelevantă” deoarece Canada avea prea puțină datorie denominată în monedă străină. Însă lovitura s-a dovedit severă în ochii opiniei publice. “Am fost jecmăniți de media. Dacă retrogradarea ar fi venit din partea unei agenții canadiene, nimeni n-ar mai fi făcut gălăgie”, spune Drummond.

Primul buget al liberalilor reforma sistemul de plată a ajutoarelor de șomaj, tăia ajutorul pentru străinătate și punea capăt unor scutiri fiscale. Cu toate acestea, bugetul prevedea o creștere ușoară a cheltuielilor și de aceea bugetul a fost considerat un eșec. A venit apoi rândul Moody’s să reducă ratingul Canadei, pe motiv că datoria este mare și crește în continuare. În decembrie 1994 Mexic a început să se confrunte cu o depreciere acută a monedei naționale, iar The Wall Street Journal a încins spiritele cu editorialul “Canada falită”, sugerând că statul nordic, asemeni Mexicului, ar putea avea nevoie de ajutor de la FMI.

Ca urmare, canadienii au hotărât să scoată drujbele. La o ședință de cabinet din 1994 a fost anunțată înghe­țarea cheltuielilor. Miniștrii care au cerut finanțare au fost amenințați cu reducerea bugetului cu 20%. Strategia a fost brutală, programele guvernamentale reducându-se dramatic. Însă reducerile de cheltuieli au fost mult mai mari decât majorările de taxe, raportul fiind de șapte la unu. Miniștrilor canadieni li s-a spus cât trebuie să taie, iar sarcina lor a fost să vină cu planuri pentru realiza aceste reduceri. Tăierile variau de la 5% la 65%. Chretien a menajat foarte puține departamente, printre care cel al indienilor nativi și al afacerilor nordice. El a blocat, de asemenea, efectuarea de modificări în beneficiile bă­trânilor și s-a asigurat că fiscul are destule resurse.

Deficitul a dispărut până în 1997, iar raportul datorie/PIB a început să scadă.

“Întreaga clasă politică a decis să nu mai trateze situația ca pe o problemă politică, ci ca pe o problemă de interes național”, spune un economist politic.

După ce a câștigat lupta cu deficitul, Canada s-a bucurat de un deceniu al recompenselor, surclasând statele din G7 la creștere economică, crearea de locuri de muncă și investiții interne.

În perioada 1997-2007 Canada a înregistrat o creștere economică medie de 3,3%, comparativ cu 2,9% în SUA.

Subiecte #Canada#criza datoriilor#deficit#finante