Scrierile care nu sunt destinate “din pornire” reprezentarii teatrale pot fi, pe scena, extrem de atragatoare ori, dimpotriva, infiorator de enervante. Diferenta o face, cum spun comentatorii sportivi, si materialul initial din care se extrage, in urma prelucrarii (in general, prin aschiere), textul viitorului spectacol, si – mai cu seama – cantitatea de talent pe care regizorul si interpretii o investesc in intreprinderea scenica. Fireste, daca au asa ceva…
Un spectacol mai putin obisnuit, din punctul de vedere al suportului literar pe care se ridica, propune Teatrul Odeon prin De ce fierbe copilul in mamaliga de Aglaja Veteranyi, in dramatizarea si regia lui Radu Afrim. Textul – al carui titlu este, de altfel, suficient de ciudat ca sa trezeasca din start interesul oricui – are o istorie fascinanta, in primul rand pentru ca apartine unei persoane fascinante. Aglaja Veteranyi s-a nascut si a crescut in circ. Si, intr-un fel, a murit in circ. Metaforic. Nemetaforic, s-a nascut in Romania (si refrenul faimosului cantec “de muzica usoara” nu poate sa nu-ti rasune sarcastic in ureche in timp ce asculti replicile), dar a plecat repede de aici, pentru ca, impreuna cu parintii, sa strabata lumea intr-o rulota, in cautarea succesului, a banilor si – cine s-ar putea indoi? – a fericirii. Pana la 17 ani a fost analfabeta, pentru ca o cautare atat de ambitioasa nu mai lasa loc si adaptarii la conventiile sociale. O data cu descoperirea cartilor, a descoperit, pentru o vreme, si succesul – altfel de succes – si, cum-necum, chiar banii. Nu si fericirea; in orice caz, nu pentru multa vreme. Anul trecut, la 40 de ani, dupa ce a terminat de scris al doilea roman (primul, De ce fierbe copilul…, ii adusese, in 1999, Premiul pentru cea mai buna carte a anului la ZA1rich, iar in 2000, Premiul pentru literatura la Berlin si Premiul “Adalbert von Chamisso” la Stuttgart), Aglaja Veteranyi s-a sinucis.
Romanul care a consacrat-o, De ce fierbe copilul in mamaliga, a aparut in versiune romaneasca (in excelenta traducere a Norei Iuga) la Editura Polirom, acum cateva luni. E o scriere stranie, cumva induiosatoare, cumva inspaimantatoare, un fel de roman liric sau de poem epic, care construieste ca din nimic, din cuvinte simple si din simtaminte complicate, din observatii de teribila cruzime si din cugetari de infinita delicatete, o lume primitiva si in acelasi timp sofisticata, brutala si plina de caldura, care viseaza, printre zoaiele ce inconjoara rulota, la stralucirea gloriei si la aplauzele mai hranitoare decat tocana zilnica, mereu cu gandul la moartea ce se ascunde in saltul sub cupola, in parada mandra a tigrilor, in jongleria cu sabii – ori, pur si simplu, in bietul nostru trup.
Este o lume pe care spectacolul lui Radu Afrim o isca, tot parca din nimic, pe scena. Din cateva carpe colorate – foarte frumoasa, scenografia Alinei Herescu, decorul aproape inexistent, “creat” din lumina, si costumele extrem de elaborate, in tonuri violente, punandu-se reciproc in valoare -, din multa muzica buna – asprimea cu volute moi si supra/hiper-realismul stilului Ada Milea lipindu-se perfect pe “carnea” textului – si din frenezie, si simpatie, si durere, si joaca, si haz, si disperare, si dragoste, din toate acestea, bine amestecate, sub ochii nostri se alcatuieste, vietuieste si se stinge (vremelnic…) in intuneric aceasta lume exotica si atat de familiara. O anima admirabila echipa de actori compusa din Adriana Trandafir (Mama), Ionel Mihailescu (Tatal), Oana Stefanescu (Matusa), Ada Milea (Sora), Pavel Bartos si Gabriel Pintilei (jucand, fiecare, cate trei roluri), in frunte cu Antoaneta Zaharia (Copila-povestitoare), intr-un bun rol care o impune clar atentiei cautatorilor de talente premiabile; debutul tinerei si talentatei actrite in trupa de la Odeon s-a petrecut cu brio.
Desigur, judecata “la rece”, montarea suporta o serie de reprosuri: are lungimi care obosesc interesul si (cel putin la reprezentatia vazuta de mine) in primul sfert de ora nici un cuvant rostit pe scena nu se aude ori nu se intelege din sala – neglijenta scandaloasa cu care e tratata in scoala romaneasca de teatru educarea glasului incepe sa-sI arate din plin roadele! Dincolo de acestea, insa, pasiunea, inteligenta, sinceritatea si buna-credinta cu care a fost lucrat spectacolul “trec rampa” cu atata vigoare incat te conving si te cuceresc chiar fara sa vrei. Dar de ce sa nu vrei? E atat de bine sa-ti fie bine la teatru!…