Atunci când vine vorba de impozitarea veniturilor este, evident, vorba de o opțiune politică explicită a unui guvern. Desigur, dincolo de opțiunea politică nu pot fi ignorate anumite constrângeri de natură financiară de care un guvern trebuie să țină seama.
Actualul guvern este rezultatul unei coaliții politice, alcătuită din partide cu filosofii diferite și din oameni cu credințe diferite. Principalele două partide – PNL și PSD – au orientări de dreapta și, respectiv, de stânga. În ceea ce privește impozitarea salariilor, aceste partide au hotărât să discute plecând de la un compromis. În principiu, au acceptat că rata maximă a impozitului pe venit nu va depăși 16%, dar, în același timp, pot fi acceptate rate de impozitare reduse pentru anumite salarii mici. (Impozitarea profiturilor companiilor nu este subiect de discuție, nimeni nu așteaptă vreo modificare.)
S-a discutat și încă se discută mult în legatură cu “cota unică” de 16% cu care se impozitează acum salariile. Dar, dincolo de patimă, este ușor de înțeles că astăzi avem în România o cotă nominală, dar opt cote efective de impozitare a salariilor. De ce? Pentru că aplicăm (ce-i drept) o singură cotă de impozitare (16%), dar unor baze diferite.
Un calcul simplu: din salariul brut, oamenilor li se rețin contribuțiile pentru șomaj, pentru asigurări sociale și pentru sănătate. Mai departe, pentru salariile care nu depășesc un anumit prag, se scade o așa-numită “deducere de bază”. Pentru veniturile care depășesc acel prag nu se mai aplică deducerea respectivă. Ceea ce rămâne este așa-numita “bază impozabilă”. La ea se aplică impozitul de 16%.
În evidențele autorităților fiscale, salariile brute se împart în mai multe categorii. 15 “clase de salarii”, din care luăm la întâmplare trei salarii și… trei salariați: Radu, care are un salariu brut de 1.277 lei/lună, Alexandra cu un salariu de 2.808 lei/lună și Matei cu un salariu de 6.968 lei/lună. Deși ei toți știu că “impozitul pe salariu” este de 16%, de fapt, ei au cote efective de impozitare diferite: 12% în cazul lui Radu, 15% în cazul Alexandrei și 16% în situația lui Matei. De ce?
Pentru Radu, care în acest exemplu are cel mai mic salariu brut în comparație cu ceilalți, avem: salariul brut (1.277 lei) minus contribuții pentru șomaj și CAS (140 lei) minus contribuție pentru sănătate (70 lei) egal venit din salariu (1.067 lei). Mai departe, se scade deducerea de bază 260 lei și se obține baza de impozitare (807 lei). Acum, putem să vedem care este impozitul pe salariu – 16% din 807 lei, adică 129 lei. Or, 129 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 12% din venitul din salariu – 1.067 lei – (așa cum este el definit de autoritatea fiscală). 12% este cota efectivă de impozitare a salariului pentru Radu.
Același mod de calcul pentru Alexandra arată o bază diferită pentru aplicarea impozitului: salariul brut (2.808 lei) minus contribuții pentru șomaj și CAS (309 lei) minus contribuție pentru sănătate (154 lei) egal venit din salariu (2.345 lei). Mai departe, se scade deducerea de bază 150 lei și se obține baza de impozitare (2.195 lei). Acum putem să vedem care este impozitul pe salariu – 16% din 2.195 lei, adică 351 lei. Or, 351 lei (impozitul pe salariu) reprezintă 15% din venitul din salariu. 15% este cota efectivă de impozitare a salariului pentru Alexandra.
Continuând să ne jucăm “de-a contabilii”, parcurgem aceiași pași și utilizăm aceleași definiții ale termenilor pentru Matei – cel care are cel mai mare salariu în acest exemplu. În cazul lui Matei, nu se mai poate aplica “deducerea de bază”, salariul brut depășind pragul maxim până la care se poate aplica această deducere. În rest, totul se calculează la fel. În final, vedem că, pentru Matei, cota efectivă de impozitare a salariului este de 16%.
Trei oameni din trei categorii de salarii diferite plătesc statului sume diferite. Nu numai sumele pentru contribuțiile de șomaj sau CAS și pentru sănătate, dar și impozitele pe salariu sunt diferite. Când ai un salariu mai mare, plătești mai mult. Iar, după ce salariul (brut) trece de un anumit prag, nu mai există acea “deducere de bază”. Alexandra plătește mai mult “la stat” decât Radu, iar Matei plătește mai mult decât Alexandra.
Oricine face aceste calcule poate vedea, de exemplu, că Matei plătește 766 lei/lună pentru contribuția de șomaj și pentru CAS (față de 140 lei/lună, cât plătește Radu, și, respectiv, 309 lei/lună, cât plătește Alexandra), 383 lei/lună pentru sănătate (față de 70 lei/lună, Radu, și 154 lei/lună, Alexandra). La fel, și “impozitele pe salariu” plătite statului sunt diferite: 129 lei/lună (Radu), 351 lei/lună (Alexandra) și 931 lei/lună (Matei).
Destul cu socotelile contabile, să vedem acum care este impactul “poverii fiscale” în ceea ce privește impozitul pe salarii. Așa cum sunt definite categoriile de salarii (de către autoritățile fiscale), am putea separa “salariile mici” de “salariile mari” în funcție de aplicarea/neaplicarea “deducerii de bază”. Altfel spus, dacă avem un salariu mare, nu aplicăm deducerea. Considerăm că pentru salariul mic se aplică acea scădere tocmai pentru a ușura povara fiscală pe care o suportă lucrătorii cu salarii și așa foarte mici.
86% dintre salariile din România sunt mici și doar 14% dintre salarii sunt mari. Contribuția salariilor mici în totalul veniturilor statului din impozitul pe salariu este de 55%, iar salariile mari asigură 45% din totalul acestor venituri. Salariile mici, covârșitor majoritare, contribuie cu 60% la fondurile de șomaj, CAS și sănătate iar salariile mari (mult mai puține) asigură restul de 40%.
Cam atât despre “distribuția” poverii fiscale. Orice discuție legată de distribuția poverii fiscale poate să treacă în plan secundar, mai ales dacă acceptăm faptul că fiscalitatea este o opțiune în primul rând politică asumată de un guvern. Când este vorba despre o coaliție, care își fixează obiective politice și de dezvoltare economică majore, multe detalii pot fi trecute în plan secundar atât timp cât se agreează respectarea unor principii generale. Stabilitatea cadrului fiscal pentru reducerea incertitudinii și creșterea predictibilității – condiții absolut necesare unei mai bune funcționări a mediului de afaceri – sunt acum mai importante decât orice discuție legată de “efectele distributive” ale impozitării.
Dacă, din rațiuni pragmatice, de calcul politic, s-a convenit că rata maximă de impozitare să nu crească, nu văd de ce nu ar putea fi acomodate ideile în sensul reducerii în continuare a poverii fiscale asupra lucrătorilor cu cele mai mici salarii. Dincolo de opțiuni și credințe personale, totul se plasează în contextul unei coaliții între partide cu orientări ideologice diferite (dreapta și stânga).
Sigur, vor exista pierderi de venituri bugetare. Primele estimări arată că veniturile ar putea să scadă cu aproximativ 897 milioane de euro. Dar, dacă acesta este “prețul” pentru a asigura sprijinul politic necesar reformelor și construcției instituționale necesare și raționale în România anilor următori, el poate fi asumat. Cu siguranță însă, tot în cadrul aceleiași coaliții se acceptă și că reforma în sectorul întreprinderilor de stat și reforma sistemului administrației publice trebuie să continue și se va găsi un numitor comun în ceea ce privește ritmul acestor reforme. Nu este lipsit de importanță faptul că numai la sfârșitul anului 2011, pierderile companiilor de stat depășeau cu mult 1 miliard de euro, în condițiile în care economia a crescut totuși.
În politica fiscală nu există o “regulă de aur”
Nu există nicio “regulă de aur” pentru stabilirea unui sistem de impozitare sau a unor cote de impozitare. Din păcate, nici simpla “transferare” a unui sistem fiscal dintr-o țară unde lucrurile merg bine într-o altă țară unde lucrurile merg mai puțin bine nu este o soluție.
Este adevărat, țările mai bogate tind să aibă impozite mai mari decât țările mai sărace. La începutul anilor 2000, nivelurile medii de impozitare erau de două ori mai mari în țările dezvoltate (35% din PIB) decât în țările în curs de dezvoltare (17% din PIB). Dar, cu certitudine, acest lucru nu înseamnă că pentru a crește “bogăția” unei țări trebuie să crești impozitele. Acest lucru arată mai degrabă că pentru a impozita mai mult, trebuie ca mai întâi să crească economia.
Există cu siguranță o legătură între capacitatea unei țări de a impozita fără a descuraja semnificativ activitatea productivă și asumarea riscului și gradul ei de dezvoltare. Legătura apare, în primul rând, sub forma structurii financiare dintr-o țară și importanța agenților economici mari, care sunt surse de creare de locuri de muncă și de venit pentru o mare parte a populației. Dacă sistemul financiar este suficient de sofisticat și marii contribuabili sunt suficient de relevanți, guvernele pot fi mai eficiente atunci când impozitează. Atunci când cea mai mare parte a activității economice nu trece prin sectorul financiar, cu siguranță activitatea în economia informală este predominantă și, de aceea, veniturile guvernului din taxe și impozite nu pot crește semnificativ.
În România există suficiente elemente care arată că autoritățile ar putea să-și crească veniturile fiscale dacă sistemul finanțelor publice se îmbunătățește și dacă se aplică o politică fiscală potrivită. Sistemul financiar este suficient de bine dezvoltat pentru a fi atractiv pentru firme și cetățeni, iar organizațiile economice mari sunt suficient de prezente în mediul economic. Astfel, guvernul ar putea să ia în considerare o strategie care să urmărească obținerea celei mai mari părți a veniturilor de la “marii contribuabili” și nu de la contribuabilii mici – acest lucru este deja o bună practică în țările dezvoltate (și nu scutește nicidecum contribuabilii mici de plata impozitelor). Ceea ce de abia acum se construiește este un model de afaceri al administrației fiscale care să stimuleze supunerea voluntară la impozitare. Mai mult, lipsește încrederea contribuabililor că ar putea beneficia de servicii publice de calitate pentru care ei plătesc taxe și impozite.
Dacă oamenii au încredere că autoritățile încearcă să furnizeze servicii publice de calitate, vor sprijini eforturile unui guvern de creștere a veniturilor fiscale. Chiar dacă această încredere nu se poate obține imediat, important este că autoritățile să fie consecvente atât în ceea ce privește reforma în sistemul finanțelor publice, cât și în exercițiul mai amplu al reformei întregului sistem al administrației publice.
Câteva concluzii
În primul rând, trebuie să ne concentrăm pe stabilitatea impozitelor și taxelor pentru a reduce incertitudinea contribuabililor – companii și salariați. Un sistem previzibil este esențial pentru a încuraja activitatea economică. Abordarea “bază largă, rate mici” va permite practicarea unor impozite relativ mici percepute unor categorii cât mai diverse de plătitori și va reduce stimulentele pentru corupție și evaziune fiscală.
În al doilea rând, va trebui să respingem ideea “privilegiilor fiscale”. În anii ’90, am învățat că aceste “privilegii” se dau ușor și se iau greu, dar și faptul că ele merg mână în mână cu favoritisme politice pe care le plătesc “alții”.
În al treilea rând, știm că utilizarea unui număr mic de cote de impozitare reduce problemele create de cote diferențiate de impozitare și descurajează corupția și evaziunea fiscală.
În al patrulea rând, simplificarea impozitelor face posibilă reducerea costurilor de plată pentru contribuabilii mai puțin obișnuiți cu rigoarea relațiilor cu autoritățile fiscale.
În al cincilea rând, pe măsură ce veniturile în România vor crește, ne putem gândi la creșterea veniturilor guvernului din impozite pe venit. Accentul nu trebuie, însă, pus neapărat pe caracterul progresiv al impozitării, ci pe analizarea elasticității impozitelor față de venit. O abordare pragmatică poate supraviețui în compania unei abordări ,,justițiare”. În timp ce venituri mai mari pentru guvern sunt o condiție pentru finanțarea unor cheltuieli mai mari ale acestuia, se poate accepta importanța caracterului progresiv din perspectiva echității și a încrederii în guvern.
Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanțelor
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.