Surorile Brönte refuză categoric să iasă din scenă, au altoit romanul gotic, revitalizat în fiecare perioadă din elemente recombinate și reinventate constant: un castel sau conac, o familie aristocratică trăindu-și declinul în singurătate, oamenii intrați în istoria familiei cu folos sau aducător de catastrofe (menajeră, guvernantă sau grădinar), pasiuni devastatoare și mai ales un secret tenebros ce iese la lumină, după ce aduce nenorocire și distrugere.
Oare nu este desuetă ori chiar anacronică o asemenea proză? Nu, cum o dovedește succesul de care se bucură o debutantă, Diane Setterfield, al cărei roman “A treisprezecea poveste” a declanșat o licitație între edituri înainte ca manuscrisul să fie definitivat, iar suma pusă în joc nu a fost modestă. De atunci, a devenit bestseller, tradus și publicat în nu se mai știe câte țări.
Vocea aleasă ca să spună povestea este cea a unei tinere librărese, obișnuite de timpuriu cu o stare de tristețe, cu sentimentul că îi lipsește ceva din ea însăși, ea află întâmplător că a avut o soră geamănă care a murit chiar în ziua în care s-au născut. Margaret este o ființă ciudată: o pasionează literatura secolului al XIX-lea, scrie biografii ale unor autori minori și se menține mereu într-o zonă de umbră.
O scrisoare aduce o ruptură în viața ei dominată de rutină: scriitoarea contemporană cea mai iubită de citiori, Vida Winter, îi cere să-i scrie biografia. Nimeni nu știa nimic despre ea, venea parcă de nicăieri. Publicase cândva un volum intitulat “A treisprezecea poveste”, compus din douăsprezece povestiri și toți cititorii așteptau să afle misterul, mai ales că volumul a fost retras foarte repede după ce a fost pus în vânzare.
Decenii întregi Vida Winter se amuzase derutând pe ziariștii care încercau să obțină de la ea povestea adevărată a vieții ei, inventând pentru fiecare altă poveste. Dar acum dorește ea să se destăinuie și o alege pe cea mai puțin cunoscută biografă de scriitori pentru că ea îi înțelege pe gemeni. Așa că o poftește în casa ei din ținutul Yorkshire, iar aici, în casa cu o grădină-labirint, în zilele mohorâte ale toamnei și iernii spune povestea.
Iar povestea începe într-un conac, Angelfield, unde se succed perechi apăsate parcă de un blestem: Charlie și Isabel rămân orfani de mamă, amândoi au comportament ciudat, duc o viață singuratică, iar apoi intră în scenă perechea de gemene pe care le aduce Isabel revenită acasă după fuga ce i-a adus tatălui ei moartea, ca văduvă. Cele două gemene identice, Angeline și Emmeline par să alcătuiască singure o lume, comunică în limba lor neînțeleasă de ceilalți.
Și câte personaje nu se adună în povestea celor două gemene: prietenia de-o viață a bietei menajere și a grădinarului devotat, povestea guvernantei și a doctorului care încep să facă experimente cu separarea gemenelor, nebunia lui Isabel și dispariția lui Charles, declinul conacului și al grădinii, pe măsură ce stăpânii dispar iar slujitorii îmbătrânesc și se apropie de moarte.
Iată așadar două scriitoare și două gemene, povestea unui conac și a unei familii. Cele două povești își contorsionează planurile, pentru că Margaret știe că scriitoarea continuă să ocolească taina și o provoacă să o deslușească. O face printr-o anchetă detectivistică: ajunge la conacul transformat în ruine de un incendiu, cunoaște un uriaș blând care știe că aparține acelui conac, are parte de experiența halucinantă a întâlnirii cu geamăna pierdută și, întoarsă în nord, de revelații în labirintul grădinii.
Cine a iubit romanele surorilor Brönte va regăsi mohorâtul ținut Yorkshire, cu atmosfera lui întunecată și cu granița fluidă între lumea de aici și alt tărâm. Dar mai plutește și ceva din misterul altui roman gotic, “Femeia în alb”, tensiunea difuză și tot mai apăsătoare din “O coardă prea întinsă” a lui Henry James. Romanul aruncă mănușa cititorului: cât noroc și cât nenoroc cuprinde a treisprezecea poveste?
Diane Setterfield, A treisprezecea poveste, traducere din limba engleză de Andreea Popescu, Editura Humanitas fiction, 2008; 424 pag.
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.