Potrivit dispozițiilor art. 249 din Codul de procedură penală: „Procurorul, în cursul urmăririi penale, (…), poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță (…), pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.”
Deși la prima vedere activitatea procurorului pare relativ facilă și, imediat după constatarea săvârșirii unei infracțiuni, acesta poate dispune luarea măsurii asigurătorii în temeiul articolului enunțat, acest act procesual trebuie să îndeplinească mai multe condiții pentru ca soluția dată să fie legală și temeinică.
(i) O condiție ce trebuie întotdeauna îndeplinită, încălcarea ei fiind invocată deseori în practică, este aceea a motivării corespunzătoare a ordonanței prin care s-a luat această măsură, în concordanță cu prevederile art. 286 din Codul de procedură penală, aplicabilă tuturor ordonanțelor emise de procuror, textul legal menționând: „ordonanța trebuie să cuprindă obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora”.
Din analiza acestor dispoziții se poate observa că, pentru asigurarea legalității, orice ordonanță trebuie să fie întotdeauna motivată, neexistând nicio situație în care legiuitorul să permită organului de urmărire penală să emită un act nemotivat sau chiar sumar motivat.
Prin motivarea ordonanței trebuie să se înțeleagă indicarea argumentelor aduse de organele de urmărire penală pentru justificarea temeiniciei și legalității soluției. Aceasta presupune interpretarea și analiza aplicării anumitor norme de drept, precum și analiza și evaluarea aspectelor, împrejurărilor și a probelor pe baza cărora s-a dispus soluția.
(ii) Raportat la scopul urmărit prin luarea acestei măsuri, considerăm că în orice ordonanță trebuie identificate fapte din care ar rezulta, raportat la cazul fiecărui acuzat în parte, necesitatea de a evita pericolul de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor – ceea ce care ar justifica instituirea unei astfel de măsuri de natură a limita, de multe ori covârșitor, dreptul de proprietate.
De exemplu, în situația în care nu a existat niciun indiciu că suspectul sau un inculpatul nu ar fi încercat, prin acțiuni concrete, să ascundă, distrugă, înstrăineze sau să sustragă de la urmărire bunurile sale, apreciem că organul judiciar nu poate prezuma intenția proprietarului bunurilor de a desfășura aceste acțiuni limitativ indicate de textul de lege, fiind necesar ca pericolul să fie unul real și să rezulte din probe.
(iii) Fiind o măsură procesual penală provizorie cu un rol complex, este esențial să se determine finalitatea concretă a măsurii asigurătorii, în fiecare caz în parte, pentru a putea stabili limitele efectelor acesteia.
Cu toate acestea, e posibil ca în cuprinsul ordonanțelor să se precizeze că dispunerea acestei măsuri se impune întrucât organul de urmărire penală urmărește acoperirea mai multor scopuri prevăzute de lege, utilizând formulări cu conținut alternativ, de exemplu: „în vederea confiscării speciale sau, după caz, în scopul recuperării prejudiciului”, fără a exista o delimitare clară asupra scopului final al acestei măsuri. Această modalitate de redactare, în opinia noastră, este de natură să înfrângă dispozițiile procesual penale amintite.
(iv) Unul dintre scopurile alternative pentru care se poate dispune luarea acestei măsuri este de reparare a pagubei produse prin infracțiune.
Or, în cazul în care organele de urmărire penală urmăresc scopul ce face obiectul prezentei analize, trebuie avut în vedere un aspect important, anume acela că recuperarea prejudiciului este strâns legată de acțiunea civilă.
De aceea, luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie precedată de o cerere de constituire de parte civilă a persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni, precum și de o solicitare expresă din partea părții civile legal constituite de luare a acestei măsuri întrucât dorește să aibă o garanție că prejudiciul va fi recuperat.
(v) Bineînțeles, măsură asiguratorie trebuie să fie proporțională cu restrângerea dreptului de proprietate, nefiind posibil ca această măsură să reprezintă o sarcină individuală excesivă.
Acest aspect este reiterat și de către instanța supremă, prin Decizia nr. 19/2017, în care se precizează, printre altele, că: „Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului”.
Concluzionând, deși luarea măsurii asigurătorii în vederea recuperării pagubei produse prin infracțiune se regăsește în cuprinsul unui singur articol din Codul de procedură penală, așa cum rezultă din cele anterior menționate, procurorul trebuie să respecte multiple condiții pentru ca soluția dispusă să fie legală și temeinică.