Eugen Șerbănescu
A doua scrisoare pierdută
(sau Trenul togolez nu oprește la Paris)
Editura Palimpsest
A doua scrisoare pierdută e o piesă singulară în literatura română. O comedie post-caragialiană în patru acte care urmărește noile destine ale clasicelor personaje, începând din chiar momentul căderii cortinei la Scrisoarea pierdută a lui I.L. Caragiale. Păstrând epoca, spiritul, atmosfera și limbajul capodoperei marelui dramaturg, autorul ne înfățișează o poveste nouă, în care Trahanache și ai săi capătă tipologii sensibil schimbate, unele chiar verosimil renăscute. Apar intrigi nebănuite, de-a dreptul diabolice, puse la cale de Cetățeanul turmentat, care nu este ce pare a fi, el ascunzând, în realitate, un personaj misterios și celebru. Scopul lui este de a o cuceri pe Zoe, de care este îndrăgostit în secret, dar la care râvnește și redutabilul Cațavencu, ba chiar și Trahanache, reîndrăgostit de propria soție.
Lucrurile se precipită când Dandanache este împușcat la București de misterioasa amantă a becherului, eliberând locul de deputat și provocând noi alegeri la Colegiul al II-lea. La rândul lui, Trahanache, sub povara publică a încornorării, îl împușcă pe Tipătescu, eliberând-o pe Zoe din adulterul existențial în care se complăcea.
Cine trage sforile? Lovitura de teatru din final dă toate răspunsurile, încoronând o dramaturgie cuceritoare, care se citește cu sufletul la gură, ca un roman rocambolesc. O piesă singulară în literatura română – atât prin originalitatea concepției cât și prin intertextualitatea cu o operă clasică. O lucrare care va ține multă vreme afișul, pentru că insuflă o nouă viață nemuritoarelor personaje și-l revigorează pe Caragiale din noi.
“Fantezia lui Eugen Șerbănescu – scria criticul literar Alex Ștefănescu – este inepuizabilă, dar și controlată, dramaturgul practicând o ars combinatoria deloc inocentă. El își imaginează că amanta bărbatului șantajat de Agamiță Dandanache îl împușcă pe șantajist, ceea ce are, ca efect secundar, necesitatea organizării de noi alegeri. Zoe va candida pentru un loc în Parlament. Până atunci, însă, ea are de luptat cu prejudecățile epocii. Cațavencu, în mod demagogic, îi ia apărarea, într-un limbaj care aduce aminte de secolul nouăsprezece, dar cuprinde și referiri la vremea noastră: <<Domnule nu-ți permit acest proces de intenție! Îți trag palme! Zoe, acest… această canalie te tratează ca pe un obiect… sexual. Este inadmisibil>>
Zoe, interesată de perspectivele deschise de viața modernă , are altă opinie: <<Nu este chiar atât de inadmisibil pe cât crezi…>>”