Cântarea Asasinului/ de M.G. Vassanji

Karsan Dargawalla, fiul unui lider spiritual, păzitorul mormântului unui sufist medieval, menit la rândul său să devină lider spiritual, își trăiește copilăria într-un sat indian din statul Gujarat. În ciuda așteptărilor pe care tatăl său le are de la el, tot ce-și dorește Karsan este să fie un om normal, să joace crichet în echipa Indiei. Cu toate că nu-și poate nesocoti datoria fără urmări dureroase, tânărul Karsan depune cerere de înscriere la Harvard. Alege să rupă legătura cu tatăl său după moartea mamei și astfel se scurg treizeci de ani, în care își termină studiile, se căsătorește și pierde chiar un fiu. Însă soarta îi râde în față, îi demonstrează că nu-ți poți nesocoti chemarea, că în definitiv tatăl său avea dreptate când propăvăduia că întreaga lume este o iluzie.

Povestea unui om prins între vechi și modern, între moștenire și descoperire, între datorie filială și dorințe personale de nestăpânit, Cântarea Asasinului este o adevărată baladă despre o viață schimbată irevocabil. Tensiunea dintre tradițiile spirituale seculare ale Indiei și militantismul religios contemporan sunt mecanismele care derulează această melancolică saga de familie cu adevărat memorabilă.

M.G. Vassanji este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai Canadei. Născut în Kenya și crescut în Tanzania, și-a terminat studiile la Universitatea din Pennsylvania, unde s-a specializat în fizica nucleară, înainte de a se muta în Canada, pentru studii postdoctorale. În timpul în care a fost cercetător asociat la Universitatea din Toronto, a dezvoltat un puternic interes pentru literatura și istoria Indiei medievale și a început să scrie ficțiune. A publicat șase romane, doua colecții de proză scurtă, un jurnal al călătoriilor sale în India și o biografie a scriitorului Mordecai Richler. Cărțile sale au fost publicate în numeroase țări, în mai multe limbi. Vassanji a fost nominalizat de trei ori la Giller Prize, premiul pentru literatură în Canada, pe care l-a câștigat de două ori. Cântarea Asasinului a fost nominalizată la Giller Prize și Rogers Prize în Canada, precum și la Crossword Prize, în India.

*

* *

Într-o noapte, tata m-a luat la plimbare. Un lucru nemaiîntâlnit, căci era un om rezervat, o ilustră și divină prezență în satul nostru, și rareori se aventura afară. Însă era ziua mea de naștere. Și, astfel, inima stătea să-mi plesnească de mândrie simțindu-l semeț, amenințător, lângă mine. Am mers de-a lungul autostrăzii, lăsând satul în urma noastră și, când ne îndepărtasem de-ajuns, într-un loc cât se poate de tăcut și de întunecos, Bapu-ji (în traducere aproximativă “taica”; ji este o particulă ce denotă respect – n.tr.) s-a oprit și a privit o clipă drumul plin de gropi, cenușiu, ce se topea în noapte înaintea noastră, apoi s-a întors ușor pentru a face cale întoarsă. A privit cerul; am făcut și eu la fel.

− Privește, Karsan, a spus Bapu-ji. A arătat spre planetele luminoase de deasupra, Steaua Polară ca un biet strop pe fața cerului și constelațiile întrețesute cu delicate fire invizibile. Când eram tânăr – a spus el – tot ce-mi doream era să studiez astrele… Dar a trecut mult timp de atunci și lumea era și ea altfel… Dar ce se află deasupra stelelor? a întrebat el, după un moment de tăcere, iar glasul i s-a înălțat un pic, deasupra capului meu. Aceasta este întrebarea cea importantă căreia trebuia să-i aflu răspunsul. Ce se întinde dincolo de cer? Ce vezi când ridici pătura asta neagră cu picățele ce ne îmbrobodește capetele? Nimic? Dar ce este nimicul? În ziua aceea împlineam unsprezece ani. și tata tocmai îmi dezvăluise condiția esențială a existenței umane.

Am privit uimit, cu ochii mei de copil, întinderea întunecoasă de deasupra capului, mi-am închipuit că e o pătură neagră presărată cu steluțe, mi-am imaginat cutremurându-mă ce s-ar putea întinde dincolo dacă, dintr-odată, ai da la o parte perdeaua aceasta. Singurătatea, imensă și îndeajuns de înfiorătoare încât să vrei să verși, singur, lacrimi în întuneric.

Ușor, am pornit din nou spre casă.

− Nu există nimicul – a continuat Bapu-ji, dorind parcă să-mi alunge frica, iar glasul lui tremurător a tăiat ca un ferăstrău straturile de beznă din fața noastră – atunci când îți dai seama că toate sunt de la El…

Tata era saheb-ul − stăpânul și păzitorul – Pirbaag-ului, Altarul rătăcitorului, în satul nostru, Haripir, cum fusese și tatăl lui înaintea sa și toți strămoșii noștri, multe veacuri la rând. Oamenii veneau la el pentru îndrumare, își puneau viața în mâinile lui șii se plecau dinainte în semn de respect.

Cum mergeam împreună, tatăl și primul său născut, spre cele câteva lumini licărind timid în Haripir, o anume frică, o povară mi-a copleșit inima. și nu m-a mai părăsit nici când eram departe de aici, în lumea pe care o clădisem după voința mea. Dar, la vremea aceea, deși bănuisem demult asta, căci întrezărisem semnele, mi-a fost limpede că eu eram gaadi-varas, urmașul și reîncarnarea care avea să-i urmeze tatei la Pirbaag.

Deseori îmi doream ca onoarea aceasta să dispară, pur și simplu, să mă trezesc într-o dimineață și să se fi făcut nevă zută. Nu voiam să fiu Dumnezeu, nici împuternicitul, nici imaginea sa – diferențele dispăreau adesea pe tărâmul misticismului care-mi servea drept moștenire. În anii copilăriei petrecuți în sat, tot ce-mi doream era să fiu un oarecare, ambiția mea, asemenea multor altor băieți, fiind să joc crichet și să bat recordul mondial de puncte marcate pentru țara mea. Dar eu fusesem ales.

Când ne-am întors acasă, în loc s-o luăm pe poteca care ducea direct de la poarta dinspre drum spre casa noastră, ridicându-se drept înainte, în capătul opus al unei curți pustii, tata m-a dus către intrarea separată din stânga, în incinta împrejmuită cu pereți ce forma altarul. Acesta era Pirbaag-ul: tihnit și rece precum infinitul. Aerul nopții era îmbibat cu o scânteiere slabă și cu un discret parfum de trandafiri; în jurul nostru se înălțau mormintele sfinților și ale sufiștilor trecutului, ale strămoșilor noștri și ale altora demni de cinstire și rugăciuni. Erau mari și mici mormintele astea, unele străvechi, altele noi, unele bine îngrijite, pline de flori și țesături colorate, altele zăceau în paragină pe margine, printre mărăcini, neglijate și anonime.

Pământul acesta binecuvântat era în paza noastră; îl îngrijeam pentru ca oamenii de orice credință și din orice colț al lumii să vină în căutare de binecuvântare și de alinare.

Deasupra tuturor acestora, spre latura cea mai îndepărtată a complexului era monumentalul mausoleu al misticului din secolul al XIII-lea, un sufist pe nume Nur Fazal, căruia noi îi spuneam cu dragoste Pir Bawa și lumea din jur îl cunoștea drept Mussafar Shah, Rătăcitorul. Într-o zi, cu secole în urmă, pașii l-au purtat pe tărâmul nostru, Gujarat, ca un meteor trimis din univers, și s-a stabilit aici. Ne-a devenit îndrumător și guru, ne-a arătat calea spre eliberarea din legăturile existenței temporale.

Se cunoșteau puține lucruri despre el și nu erau mulți cei cărora le păsa cu adevărat de identitatea sa istorică: de unde anume venea, cine era, cum se numea poporul său. Limba sa maternă era persana, poate, dar ne predica folosindu-se de cântări pe care le compunea în limba noastră, gujarati.

Uneori i se spunea Grădinarul, căci iubea grădinile și-și îngrijea discipolii ca pe niște răsaduri. Însă mai avea un nume ciudat, Kaatil, sau Ucigașul, lucru care pe noi, copiii, ne entuziasma peste poate. Însă originea sa era mai puțin captivantă: avea o privire pătrunzătoare, din câte se spunea, ascuțită ca o săgeată,și o minte tăioasă ca lama unei săbii, care îi asigurase victorii în multe dezbateri purtate la marile curți ale regilor.

Aveam să încep a crede că bunicul meu știa mai multe despre identitatea acestuia și la fel și Bapu-ji, și că, la timpul cuvenit, când urma să le preiau îndatoririle, aveam și eu să aflu taina sufistului.

Însă acum altarul său zace în ruină, victima violenței care ne-a copleșit de curând statul, o orgine a asasinatelor și distrugerilor de felul acelora pe care le numim, recurgând la un eufemism, “revolte”. Acum numai șobolanii îl mai vizitează pe sufist, ca să-și facă culcuș printre ruine. Tata a murit, la fel și mama.

Iar fratele meu, animat de un spirit militant, se consideră musulman și este căutat pentru a fi interogat în legătură cu o crimă înfiorătoare. Poate că un asemenea final era previzibil – Kali Yuga, Epoca Întunericului, a coborât peste noi, după cum avertizase dintotdeauna Bapu-ji, citând din sfinții noștri și din scripturi: o epocă în care aurul a devenit fier negru, conducătorul s-a abătut de la îndatorirea sa, justiția a încetat să mai fie oarbă, iar fiul și-a sfidat tatăl. Deși Bapu-ji nu se aștepta la aceasta din

urmă din partea fiului său preferat, a primului său născut.

Gândul nu mă va părăsi niciodată: oare trădarea mea era parte a profeției sau aș fi putut evita catastrofa care s-a abătut asupra noastră? Mintea mea logică – prima noastră victimă, după cum spunea Bapu-ji – refuza demult să dea crezare unor asemenea profeții. Cred, pur și simplu, că păcatul meu, abandonarea și nesocotirea moștenirii primite, a fost un semn al vremurilor.

Numiți aceste vremuri Kali Yuga, dacă vreți, și astfel putem dezbate tema existenței unei Epoci de Aur în care totul era bine și calul sacrificat se înălța întreg după ce fusese sfârtecat și mâncat ca parte a ritualului. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, se așteptau să mă ridic deasupra vremurilor sumbre și să fiu noul salvator.

Rolul acesta, pe care îl respinsesem cândva cu dispreț, trebuie să mi-l asum acum. Eu, ultimul stăpân al altarului Pirbaag-ului, trebuie să culeg cioburile moștenirii mele și să-i spun povestea și să-i înfrunt pe năvălitori, pe cei care, în ura lor, nu numai că aveau să ne șteargă de pe fața pământului străbunilor noștri, dar aveau și să încerce să se iscălească pe acesta, să-și facă din cenușa noastră cerneală. Povestea începe cu sosirea în Gujarat a sufistului Nur Fazal. El era originea noastră, cuvântul și cântarea, mama și tatăl și iubitul nostru. Să-mi fie iertat dacă trebuie să vă cânt. Trecutul mi-a fost întotdeauna dezvăluit acompaniat de cântec; și acum, când memoria dă greș și imaginile se șterg din minte, se rup și totul pare pierdut, cântarea este tot ceea ce rămâne.

cca… 1260

Sosirea sufistului; înfruntarea magicienilor

Se spunea despre Patan Anularra, din regatul Gujarat al Indiei medievale, că nu se afla cetate, pe o distanță de o mie de mile, care să rivalizeze cu splendoarea acesteia și nici un domnitor în această vastă regiune care să nu-i fie supus regelui său. Bogățiile numeroaselor sale bazaruri veneau din toate colțurile lumii prin marile sale porturi, Cambay și Broach, și pe uscat din tot Hindustanul. Se putea lăuda cu cei dintâi lingviști, matematicieni, filosofi și poeți; mii de studenți veneau să învețe la picioarele dascălilor săi. Când marele erudit și preot Hemachandra (savant jainist din secolele XI-XII ce aborda subiecte precum gramatica, științele și diferitele curente ale filozofiei indiene – n.tr.) și-a terminat gramatica limbii sanscrite care era, în același timp, și o istorie a acestui tărâm, aceasta a fost plimbată într-o mare procesiune pe bulevardele orașului, paginile i-au fost purtate pe spinările elefanților și urmate la pas de toți învățații. Aveau loc mari dezbateri intelectuale la palat, dar cu urmări groaznice pentru cei înfrânți, care adesea trebuiau să-și caute o nouă cetate și un nou patron. Însă, în vremuri recente, deasupra acestei capitale poposise un aer de stinghereală, adus de zvonuri de osândă și pieire care veneau din ce în ce mai des dinspre nord.

În acest oraș odinioară glorios, dar acum puțin tulburat, într-o dimineață, în zori, sosise un oaspete misterios. Era un om cu un chip atât de uimitor încât, pe drumurile pe care le străbătuse de curând, bărbații își fereau chipurile când se întâlneau cu el, apoi se întorceau și priveau lung în urma lui, în timp ce acesta zorea spre sud. Era potrivit de statură și foarte chipeș; era tras la față și avea o mică barbă ascuțită, iar ochii îi erau verzi; purta straiul și turbanul unui sufist. Numele pe care și-l dădu era Nur Fazal, fără să zică de unde venea anume. Intră prin poarta de miazănoapte a cetății cu caravana unui negustor și fu în curând considerat, judecând după straie și după limba ce-o vorbea, un călugăr cerșetor musulman rătăcitor și învățat, de loc din Afghanistan sau Persia, și foarte posibil iscoadă a puternicului sultanat din Delhi. Odată intrat în cetate, trase la un han micuț, aproape de târgul arămarilor frecventat de negustorii pribegi mai puțin importanți și de drumeți. La scurt timp după aceea, într-o după-amiază, însoțit de un adept din partea locului, porni spre cetatea rajahului, Vishal Dev. Rajahul acorda audiența zilnică dimineața, dar cumva, sufistul, trecând de poartă fără să fie văzut – așa de mari îi erau puterile – primi încuviințare să intre și își făcu apariția înăuntru.

Stătea ușor uluit lângă un lac albastru-deschis, făcut de mâna omului, împrejumuit cu maluri din granit roșu pictat cu desene roz și albastre; în mijloc se afla un pavilion împodobit, unde se desfătau și se destindeau femei de viță regească, cu haine în culori vii și părul lung și negru, iar clinchetul delicat al glasurilor răzbătea dinspre apă precum cântecul unor păsărele. De jur-împrejurul apei se ridicau statui înalte de trei picioare care, sufistul se încredință când se apropie mai mult de una dintre ele, apoi de o alta, îl reprezentau pe zeul Șiva. Stătea pe malul Sahasralinga Talav-ului, bazinul celor o mie de altare ale lui Șiva, a cărui faimă se răspândise tocmai departe, în nord, în Samarkand și Ghazna, ai căror sultani și generali așteptau mereu ocazia de a face o incursiune în Hindustan și de a-l jefui de legendara bogăție. Misticul stătea și privea cu uimire idolul aflat lângă el. Un picior al lui Șiva era îndoit și ridicat, ca într-un dans, și avea două mâini înălțate în aer; zâmbetul îi era șiret și te molipsea pe dată. Iată un zeu căruia îi plăcea să se joace. Pe parcursul lungii sale călătorii, sufistul aflase, și deseori chipul povestitorului căpătase un aer înspăimântat, că poporul Hindustanului nu venera numai idoli bărbați și femei, dar și imagini ale unor animale și, ca și cum toate astea nu erau destul de ciudate, organele de procreație ale omului. (“și, fie ca Dumnezeu să-i nimicească pe necredincioși!”) Unii sacrificau oameni și le mâncau carnea de pe cap, alții mormăiau sunete fără sens sau mugeau ca un taur după ce se tăvălește în nisip. Însă Nur Fazal era el însuși un exilat din pricina credințelor sale și nu-i judeca prea repede pe ceilalți. Fiecare înțeles ascunde un alt înțeles, așa fusese dintotdeauna învățat; adevărul se află învăluit într-o mie de văluri.

Își aduse aminte de un cămin din nord și vest, care acum era făcut pulbere sub copitele cailor mongoli și îmbăiat în sângele poporului său și al celor dragi lui. Îi mai veni în minte îndrumătorul său spiritual, pe care îl lăsase acolo, la îndemnul căruia făcuse această lungă călătorie.

A fost adus la realitate de niște sunete care se auzeau tot mai aproape, pașii și exclamațiile unor oameni, însoțite de o imagine ce îi smulse un zâmbet.

Un pandit tânăr, un preot îmbrăcat cu o dothi de un alb strălucitor, având un moț de păr înodat pe capul de altfel ras, pășea spre el cu toată gravitatea exagerată care pare a sta în firea celor scunzi. Avea pieptul gol și pe un umăr i se încolăcise un șnur alb de ceremonie. Veneticul observă că din partea opusă se apropiau doi preoți mai bătrâni, cheli, cu trupurile înfășurate în pânză albă; se luară la întrecere care să ajungă primul la străin. Învinse cel cu coc și exclamă:

− Ce cauți aici, Mleccha (cuvânt din sanscrita vedică, a cărui semnificație este “barbar” – n.tr.), musulman necurat? și îndrăznești să-ți arunci privirea asupra stăpânului Șiva însuși – ia-ți tălpășița!

Sufistul se întorsese și acum îl privea pe pandit cu un zâmbet pe buze, în timp ce însoțitorul său îi tălmăcea vorbele injurioase.

− Și stăpânul tău nu poate vorbi singur? îi spuse sufistul în zeflemea.

La aceste cuvinte, cei îmbrăcați în veșminte albe, care se opriseră și priveau cu ochii mari, începură să chicotească. Cel cu coc se îmbujoră.

− Șiva nu le vorbește celor de teapa ta, necuratule! spuse el mânios. Abia rosti aceste vorbe că fu gata să-și muște limba.

Sufistul aruncă doar o privire indiferentă spre statuia roșie. Spre uluiala tânărului pandit, cu o bufnitură teribilă, Dansatorul Cosmic își ridică piciorul de piatră deja înălțat, se aplecă și sări pe pământ. În pași de dans, umblând ca o maimuță, Șiva dădu fuga la lac și se întoarse cu un urcior cu apă.”

Din volumul Cântarea Asasinului de M.G. Vassanji, în pregătire la Editura Litera – colecția Premium. Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală