În ultimul timp, despre medicamente se vorbește mult din punct de vedere economic și prea puțin din punct de vedere medical și social, față de ce reprezintă acestea de fapt.
Criza. Există, în primul rând, planul general al crizei economice, care ne afectează și ne sensibilizează pe toți. Din acest punct de vedere, în condițiile în care majoritatea piețelor s-au contractat semnificativ, uneori dramatic, o piață care nu scade, ci dimpotrivă, crește cu două cifre, precum cea farmaceutică (Ă20,4% în lei în primele 9 luni din 2010), este de natură să atragă atenția. Aici este cazul să subliniem o diferență esențială: în timp ce evoluția multor piețe (cele care s-au contractat) este influențată de nevoi cu oarecare grad de opționalitate, în piața farmaceutică (ca și în cea de servicii medicale, de asemenea în creștere) nevoia stringentă are primul cuvânt; pacientul nu visează să se trateze cât mai mult, el este nevoit – atunci când suferă – să urmeze un anumit tratament pentru a scăpa de suferință. Se poate adăuga faptul că segmentul OTC, cel mai apropiat de categoria bunurilor de consum (fără însă a fi în această categorie), a evoluat mai modest de la începutul crizei (Ă4,0% în lei în 2009, Ă11,0% în primele 9 luni din 2010).
Creșterea. În al doilea rând, există mitul “creșterii nejustificate”, îmbrățișat mai ales de autoritățile publice, mai ales atunci când încearcă să-și diminueze responsabilitatea în funcționarea și finanțarea deplorabile ale sistemului de sănătate românesc. Fără a clama perfecțiunea lanțului de aprovizionare sau a corpului medical (deși nivelul profesional este mai ridicat în ambele cazuri decât se insinuează), apelez la o judecată de bun-simț, în condițiile în care instituțiile noastre nu dispun de datele care ar permite o analiză științifică riguroasă. Dacă media consumului total de medicamente în România (cca 100 euro/an per capita) este sub jumătatea mediei regionale (cca 250 euro/an per capita), în condițiile prețurilor din ce în ce mai asemănătoare (medicamentele tind să aibă variații minime de preț în Europa), nu există decât două posibile explicații: ori românii sunt de două ori mai sănătoși decât vecinii lor, ori nevoile lor sunt acoperite pe jumătate. Eu nu cred că românii sunt mai sănătoși decât ungurii, cehii sau polonezii, dimpotrivă… Suplimentar, reamintesc faptul că în perioada de creștere economică de până în 2008 ponderea cheltuielilor din buzunar pentru medicamente pentru români (variind între 30 și 40% din total) era anormal de ridicată în raport cu modelele europene (între 5 și 15%); atunci când, din motive economice, susținerea din buzunarul propriu s-a diminuat și presiunea a crescut pe susținerea publică, acest lucru a fost perfect justificat.
Aspecte terapeutice. În al treilea rând, există evoluția în sine a lucrurilor pe piață. Jumătate din creșterea din ultimii doi ani provine din doar două clase terapeutice: medicamente oncologice și cardiovasculare. Diferența între acestea este că cele oncologice se adresează pacienților în situație gravă, dar cu frecvența relativ scăzută, pe când cele cardiovasculare se adresează pacienților de gravitate medie, dar cu frecvență ridicată. Nu este rolul analistului de piață să aprecieze dimensiunea etică a comparației celor două categorii de pacienți sau a costului tratării cancerului, aceasta este problema fiecărui individ în parte și a societății în ansamblu.
Creditarea. În final, dar de importanță majoră, există aspectul finanțării precare a sănătății în raport cu nevoile mari și găselnița cu prelungirea termenelor de plată la medicamente ca soluție românească la deficitul în creștere al acestui sector. Aici trebuie subliniată disponibilitatea companiilor farmaceutice producătoare de susținere a acestor termene lungi de plată, care se înscrie în menirea socială a acestora și este susținută și de motivația comercială. Dar acest fenomen nu poate fi permanentizat în lipsa unui cadru multianual în care această susținere să fie lipsită de riscuri majore. Pe de o parte, apariția unor credite comerciale și financiare care să acopere 7-12 luni de consum de medicamente se cifrează la valori uriașe (la o piață totală de 2,2 mld. euro înseamnă peste 1 mld. euro) și antrenează riscuri pe măsură; pe de altă parte, decizia de expunere la susținerea mecanismelor publice de compensare/ gratuitate/ programe naționale este individuală (directă la nivelul farmaciilor și indirectă la nivelul distribuitorilor) și dificilă, știind că reducerea expunerii antrenează scăderea vânzărilor. Ca atare, cei cu vânzări (mai exact livrări, în condițiile neîncasării) în creștere au și cele mai mari riscuri, pe când cei prudenți înregistrează stagnări sau scăderi ale vânzărilor. Recentele cazuri de insolvență sunt emblematice și ar putea fi doar vârful aisbergului.
Din păcate, în România nu există alte surse de finanțare a tratamentului de tip asigurări private, așa încât, în afara buzunarului privat, nu putem conta decât pe bugetul public și – ocazional – al companiilor, mai mari sau mai mici. Odată începută însă spirala pierderilor semnificative pe piață, companiile vor fi nevoite să-și diminueze expunerea. Sistemul public și-a precizat deja poziția, atât prin reducerea compensării începând cu
1 iulie, cât și cu strategia fiscală pe următorii 3 ani, care prevede scăderea alocării resurselor pentru sănătate.
Cei care invidiază piața farmaceutică pot avea motive de satisfacție: s-a terminat cu creșterile spectaculoase și aici. Dar aceasta nu este o veste bună pentru pacientul român…
Petru Crăciun este director general al firmei de cercetare și analiză de piață Cegedim
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.