De când Radu Boroianu a mutat licitațiile de artă la un hotel de top, cu coctail la intrare și sute de cataloage distribuite potențialilor cumpărători, piața de artă a intrat în zona luxului. Licitațiile de artă au devenit cel mai vizibil eveniment pe piața de lux din România. Prețurile au sărit imediat de 100.000 de euro, iar miliardarii țării au învățat că arta este mai mult decât o investiție rentabilă. Licitațiile de artă au înregistrat recorduri nebănuite nu doar la București, ci și la Timișoara, Sibiu sau Constanța.

Până acum doi ani, licitațiile de artă erau mai degrabă un eveniment cultural-monden unde se rosteau sume de bani totuși importante și unde se legau amiciții și se iveau polemici între negustori și colecționari. Acum, la licitațiile unde se oferă lucrări care, adunate, tind spre milionul de euro, negustorii sunt doar spectatori. La celelalte licitații de artă, ei, negustorii, reușesc în continuare să păstreze o legătură importantă cu piața liberă. Fiecare zonă își are rostul ei. În România, colecționarii de artă, potențialii colecționari de artă, trebuie descoperiți, cuceriți, instruiți. Primul pas este invitarea lor la licitații. La bani, încă se mai poartă comparația între un tablou și o limuzină de lux. De ce ar fi mai important un tablou sau o sculptură decât limuzina? Mașina, strălucitoare, o vede toată lumea, tabloul stă liniștit pe perete… Prima ispită pentru cei care își fac astfel de socoteli sunt raportele privind randamentele investițiilor în artă. Apoi, poate își vor da seama cât de mult le place o lucrare de artă, după principiul “pofta vine mâncând”. Casele de licitații, negustorii în general, caută tot felul de soluții pentru atragerea cumpărătorilor. În aceste condiții, a intra neinstruit în mediul negustoresc te poate costa mult și fără rost. Circulă tot felul de povești despre tranzacții comice sau chiar înșelătorii. Există colecționari care după ce au cumpărat zeci de lucrări au aflat că toate sunt falsuri sau copii ridicole. Există de asemenea artiști pe seama cărora au apărut conflicte deschise între experți și negustori, moșteniri artistice pentru care s-au cerut anchete la procuratură, cum a fost în cazul bronzurilor Ion Irimescu, de exemplu. Există în consecință câteva reguli minime de protecție în cazul celor care vor să cumpere lucrări de artă din altă parte decât de la galeriile agreate de artiști sau chiar direct din ateliere. În primul rând, nu este bine să se cumpere în grabă, direct, în speranța unui chilipir. Înaintea unei achiziții, este utilă o minimă documentare sau consultarea unui expert neutru. Orice lucrare de artă este bine să fie vizionată direct, niciodată cumpărăturile nu se fac pe baza unor fotografii, pe internet sau, mai grav, după indicațiile unor “binevoitori”. O fotografie poate îmbunătăți substanțial imaginea unei picturi, a unui desen, a unei gravuri sau icoane. Nu se văd eventualele mici defecte ale pânzei, hârtiei sau cartonului, nu apar craclurile, pierderile de culoare, ștersăturile sau intervențiile succesive. Se obține un contrast mai mare, se înviorează tonurile și, nu în ultimul rând, nu avem în față dimensiunea reală a operei. Asta mai ales în condițiile în care, la trei licitații recente, s-a promovat intens faptul că se vând “cea mai mare pictură a lui Tonitza scoasă la licitație” ori cea “mai mare” lucrare a lui Nicolae Grigorescu… De foarte multe ori, o reproducere reușită avantajează o lucrare minoră, iar o fotografie estompează valoarea unei creații mari. În cazul sculpturilor însă, fotografiile, executate neprofesionist, fac de cele mai multe ori deservicii operei. Din partea de documentare nu trebuie să lipsească nici comparațiile cu tranzacții similare ale operelor aceluiași artist în diverse zone ale pieții, dar nici lecturile cu repere culturale despre creator. Cota unui artist este și cea de la talcioc, și cea de la casele de licitații care se întrec în recorduri. Iar o vânzare excepțională nu reprezintă cota unui artist, ci doar semnalul că respectivul creator merită o atenție deosebită, că va avea un palmares artistic din ce în ce mai bine conturat pe piață. Cataloagele caselor de licitații ascund și ele mici vicii “de procedură”. Am văzut în fotografii un serviciu din argint pentru servit ceaiul, format din patru piese. Cleștele de zahăr avea o fisură destul de importantă. Nu era menționată în prezentarea lotului. Serviciul s-a licitat serios, erau piese lucrate de meșteri ruși, marcate ca atare și comparabile cu obiectele ieșite din celebre manufacturi ale Europei occidentale. Prețul a urcat cu câteva mii de euro rapid. Și cel care a licitat și-a luat obiectele fără să știe de fisura din zona arcuită a cleștelui pentru zahăr… O altă casă de licitații a promovat pe site și în catalog o lucrare Delacroix. Pur și simplu: Eugène Delocroix – “Barca lui Dante”. Pictura s-a cumpărat. Dar, de fapt, era o lucrare atribuită atelierului marelui pictor sau o copie de epocă și nimeni din lume nu ar fi considerat că este un Delacroix autentic. Mențiunea “atelier Delacroix” apărea, ce-i drept, dar pe “rândul doi”. “Lecția de mandolină”, o pictură sensibilă a lui Theodorescu Sion din 1923, arată impecabil pe site-ul casei de licitații. Tabloul însă păstrează efectele trecerii anilor și ar arăta excepțional după o restaurare simplă. Există și cazuri în care se precizează direct că o lucrarea a fost restaurată sau că necesită restaurare, doar că această a doua precizare scade șansele unei tranzacții de referință chiar dacă este vorba despre o creație importantă. Majoritatea caselor de licitații nu dau decât informații sumare despre artiști și lucrări. În alt caz, deponenților li se sugerează chiar shimbarea ramei unui tablou pentru a-l pune mai bine în valoare, chiar dacă rama de epocă, originală, deteriorată de timp, face parte din “biografia” lucrării. De multe ori, chiar sunt importante referințele la epocă, la proveniența lucrării, la micile istorii picante care au provocat o anumită realizare artistică. Mai contează astăzi faptul că, potrivit unor surse, în epocă, Marinescu Vâlsan a vândut mai bine decât marele Grigorescu?!? Nu prea. Dar ar fi interesant să știm mai multe despre un “Autoportret” Mutzner sau o gravură cu dedicație a lui Marcel Chirnoagă, “Timpuri noi”. De ce Ștefan Dimitrescu, prins între Tonitza, Șirato și Oscar Han în “Grupul celor patru”, are o cotă mult sub a celorlalți artiști? Cum de, după ce un “peisaj” de Tonitza, “Golgota”, “cea mai mare pictură a artistului scoasă la licitație”, se vinde cu 130.000 de euro, în licitația următoare, un alt “peisaj”, “Plajă la Mangalia”, un ulei de 40/50 cm, este evaluat la cel mult 40.000 de euro? Sigur că există explicații, justificate, documentate, certe. Un colecționar merită să le cunoască înainte de a face o achiziție importantă. Merită știut și că pentru prima parte a anului următor este pregătită o tranzacție importantă care ar trebui să schimbe chiar Top 3: Nicolae Grigorescu – “Peisaj la marginea pădurii”; iată și o temă de studiu pentru colecționari. artalicitata.blogspot.com
Subiecte #"colectii#licitatii de arta#vicii ascunse