Istoria intelectualilor debuteaza in secolul al XVIII-lea si, de atunci incoace, tot ei sunt si cei care fac istoria. Pentru ca asta inseamna modernitate politica: proiect, utopie realizata, dezbatere, contradictie, experiment si esec.
Nici o miscare politica moderna, nici o ideologie fondatoare de partide, nici o revolutie si nici o contrarevolutie nu s-au putut lipsi de intelectuali. Nu e vorba de “specialisti”, “experti” sau “tehnicieni”, a caror functie se reduce la discursuri, fise sau texte legislative. Ma refer la “adevaratii” intelectuali, purtatori si facatori de viziuni globale. La oamenii care, prin ideile lor despre cum functioneaza politica, au reusit sa inspire – sau sa incite – mersul insusi al societatilor moderne, indisolubil democratice sau temporar strivite de totalitarism.
De la Paul Johnson – si comperii sai conservatori – am aflat si mizeriile acestei specii de supraoameni. Dar ei continua sa existe si sa se castreze, din prea multa aroganta. Atat de mult au influentat soarta lumii euro-americane, incat au murit sufocati in voma propriei superioritati. De asta sufera si intelectualitatea noastra, cumintel sincronizata cu mitul ei, asimilat in vesnica varianta postpasoptista, iluminista etc. Si de asta a reusit securitatea comunista sa-i instileze legenda emasculanta a “intelectualului apolitic”. Pana si sub dictatura partidului comunist, gusa lor a fost mereu mangaiata, flatata enorm, anesteziata sub elogiul exceptionalitatii. Asa ca, atunci cand sangele strazii si dominoul dezmembrarii URSS a inclus Romania in seria de noi “democratii restaurate”, intelectualitatea noastra a ramas, nombrilist, paralizata in contemplarea propriului ego. Narcisismul ei a primit camuflajul generos al civismului. Motivul aronian al “spectatorului angajat” si-a redemonstrat, in tranzitia noastra valaha, seducatoarea nocivitate.
O singura data a incercat intelectualitatea romaneasca de dupa ’89 sa-si depaseasca propria inchisoare aurita: atunci cand a format un idiot “partid al intelectualilor” (Partidul Aliantei Civice). In loc sa intre ferm in partide – potrivit sensibilitatii si optiunii fiecaruia -, intelectualii au imaginat acest monstru handicapat: o formatiune autoreferentiala, care se voteaza pe sine pana la disparitie.
Rezultatul a fost dezastruos pentru democratia noastra. Avem formele, reinvetante sub forma partidelor istorice sau a francizei occidentale. Fondul lipseste in mod penibil si tragic. Nici un partid nu are doctrina clara, principii explicite, valori distinctive. Nici un partid nu are lideri capabili de persuasiune oratorica sau macar de folosirea gramatical onesta a limbii materne. Pentru ca intelectualii nu au intrat, barbateste, in politica, avem doar politica decerebrata si politicianism interlop in locul unei veritabile scene, cu dreapta, stanga, sus si jos. Fondatorii Uniunii Europene erau intelectuali, nu tembeli sau retori de mahala. Refondatorii democratiei romanesti au fost fie paseisti decuplati, fie nomenclaturisti poleiti cu o pseudocultura de almanah. Unde sunt capetele natiunii? Se uita, ca toata lumea, la televizor.