„Cartea care va schimba modul în care percepem societatea și în care gândim economia” – Paul Krugman, Premiul Nobel pentru economie, 2008
Repartiția avuțiilor este una dintre chestiunile cele mai arzătoare și mai dezbătute în prezent. Dar ce se știe cu adevărat despre evoluția acesteia pe termen lung? Dinamica acumulării capitalului privat conduce oare în mod inevitabil la o concentrare din ce în ce mai puternică a avuției și a puterii în câteva mâini, așa cum a crezut Marx în secolul al XIX-lea? Sau poate forțele echilibrante ale creșterii, ale concurenței și ale progresului tehnic conduc în mod spontan la o reducere a inegalităților și la o stabilizare armonioasă, în etapele avansate ale dezvoltării, așa cum gândea Kuznets în secolul XX? Ce se știe despre evoluția repartizării veniturilor și a patrimoniilor începând din secolul al XVIII-lea și ce învățăminte se pot trage pentru secolul XXI?
Unii sunt de părere că inegalitățile se vor adânci în continuare, într-o lume din ce în ce mai nedreaptă. Alții cred că asistăm în prezent la o reducere naturală a ecarturilor și că orice intervenție ar risca să perturbe această tendință armonioasă. Rezultatul a cincisprezece ani de cercetări, studiul lui Thomas Piketty, cel mai ambițios întreprins vreodată pe această temă, se sprijină pe date istorice și comparative mult mai vaste decât orice lucrare anterioară. Extins pe durata a trei secole și pentru douăzeci de țări, studiul ne schimbă în întregime înțelegerea dinamicii capitalismului, situând contradicția fundamentală a acestuia în raportul dintre creșterea economică și randamentul capitalului.
Dacă răspândirea cunoștințelor apare drept forța principală de egalizare a condițiilor pe termen lung, în prezent, creșterea rapidă a celor mai mari salarii și mai ales concentrarea extremă a patrimoniilor amenință valorile meritocrației și ale justiției sociale a societăților democratice. Extrăgând din experiența secolelor trecute lecții pentru viitor, Thomas Piketty ne arată că există mijloacele pentru a inversa această tendință. O carte provocatoare, impresionant de bogată în informații, care ne simplifică extraordinar de mult înțelegerea istoriei economice și ne pune față în față cu lecții dure privitoare la timpurile pe care le trăim.
Thomas Piketty, director științific al Școlii de Înalte Studii în Științele Sociale și profesor la Școala de Economie din Paris, este autorul a numeroase studii de istorie și teorie, pentru care a primit, în 2013, Premiul Yrjö Janhsson din partea Asociației Economice Europene.
Inegalitatea veniturilor din muncă
Avem acum o cunoaștere destul de bună a evoluției inegalităților, veniturilor și salariilor observată în Franța și în Statele Unite de la începutul secolului XX. Urmează să explicăm aceste evoluții și să vedem în ce măsură sunt ele reprezentative pentru diversitatea cazurilor pe care le observăm pe termen lung în diferitele țări dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Vom începe prin a studia în acest capitol dinamica inegalității veniturilor din muncă: cum putem explica explozia inegalităților salariale și ascensiunea supercadrelor în Statele Unite începând cu anii 1970-1980 și, la modul mai general, diversitatea evoluțiilor istorice constatate în diferitele țări?
Apoi vom analiza în capitolele următoare evoluția distribuției deținerii de capital: de ce și cum s-a diminuat concentrarea patrimoniilor în toate țările – și mai ales în Europa – începând cu Belle Époque? Această problemă a apariției unei clase patrimoniale medii este centrală pentru ancheta noastră, deoarece acest fenomen explică în mare măsură de ce s-au diminuat inegalitățile veniturilor în prima jumătate a secolului XX și de ce am trecut de la o societate de rentieri la o societate de manageri – sau, în cea mai puțin optimistă variantă, de la o societate de superrentieri la o societate de rentieri mai puțin extremă.
Inegalitatea veniturilor din muncă: o cursă între educație și tehnologie?
De ce inegalitatea veniturilor din muncă, și îndeosebi inegalitatea salariilor, este mai slabă sau mai puternică în societăți diferite și în perioade diferite? Cea mai răspândită teorie este cursa-urmărire între educație și tehnologie. Să o spunem din capul locului: această teorie nu ne permite să explicăm totul. În special, vom vedea că ea nu ne îngăduie să justificăm în mod satisfăcător ascensiunea supercadrelor și inegalitățile salariale americane începând cu anii 1970. Însă ea conține totuși câteva elemente interesante și importante pentru a explica anumite evoluții istorice. Vom începe așadar prin a o expune.
Teoria este construită pe două ipoteze. Prima ipoteză este că salariul unui angajat este egal cu productivitatea lui marginală, adică cu contribuția lui individuală la producția întreprinderii sau a administrației unde lucrează. A doua ipoteză este că această productivitate depinde înainte de toate de calificarea salariatului și de starea ofertei și cererii de calificări în societatea dată. De exemplu, într-o societate în care foarte puțini salariați au calificare de inginer (o „ofertă“ slabă pentru această calificare) și în care tehnologia în vigoare necesită numeroși ingineri (o „cerere“ puternică), există toate șansele pentru ca oferta slabă și cererea puternică să conducă la un salariu foarte mare pentru ingineri (în comparație cu ceilalți salariați) și, drept urmare, la o inegalitate salarială însemnată între salariații cel mai bine plătiți și ceilalți.
Oricare i-ar fi limitele și naivitatea (în practică, productivitatea unui salariat nu este o mărime imuabilă și obiectivă scrisă pe frunte, iar raporturile de forță dintre grupurile sociale joacă adesea un rol central pentru fixarea salariilor unora și altora), această teorie simplă – ba chiar simplistă – are meritul de a pune accentul pe două forțe sociale și economice care joacă de fapt un rol fundamental în determinarea inegalității salariilor, inclusiv în cadrul teoriilor mai sofisticate și mai puțin naive: oferta și cererea de calificări. În practică, oferta de calificări depinde în special de situația sistemului de învățământ: câte persoane au avut acces la o anumită filieră, care este calitatea acestor formări, în ce măsură au fost ele completate cu experiențe profesionale adecvate etc. Cât despre cererea de calificări, ea depinde tocmai de situația tehnologiilor disponibile pentru a produce bunurile și serviciile consumate în societatea respectivă. Oricare ar fi celelalte forțe implicate, pare evident că aceste două elemente – situația sistemului educațional, pe de-o parte, și situația tehnologiei, pe de altă parte – joacă un rol esențial și cel puțin influent asupra raporturilor de forță dintre diferitele grupuri prezente.
Aceste două elemente depind ele însele de multiple forțe.Sistemul educațional depinde cu precădere de politicile publice urmate în acest domeniu, de criteriile de selecție din diferitele filiere, de modul de finanțare a sistemului și de costul studiilor pentru elevi și pentru familiile acestora și de posibilitățile de formare în cursul vieții profesionale. Progresul tehnologic depinde de ritmul invențiilor și de aplicarea lor, iar el conduce în general la o cerere tot mai mare de calificări și la o înnoire permanentă a conținutului acestora și a meseriilor corespondente. De unde și ideea de cursă-urmărire între educație și tehnologie și între grupurile sociale: dacă oferta de calificări nu crește în același ritm cu nevoile tehnologiei, atunci grupurile a căror formare nu a progresat suficient vor avea salarii mici și locuri de muncă depreciate, ceea ce sporește inegalitățile în raport cu munca. Pentru a evita amplificarea inegalităților, sistemul educațional trebuie să asigure formări și calificări într-un ritm îndeajuns de alert. Iar pentru ca inegalitățile să se reducă, oferta de calificări trebuie să crească și mai repede, mai ales pentru grupurile cel mai puțin formate.
Să analizăm cazul inegalităților salariale în Franța. Am observat că ierarhia salariilor a fost relativ stabilă pe termen lung. Salariul mediu a crescut enorm de la începutul secolului XX, însă decalajele dintre salarii, de exemplu între decilele cel mai bine plătite și decilele cel mai prost plătite, au rămas aceleași. Cum se face că aceste discrepanțe nu s-au schimbat, în ciuda democratizării masive a sistemului școlar care a avut loc în secolul trecut? Explicația cea mai la îndemână este că toate nivelurile de calificare au progresat aproximativ în același ritm, astfel încât inegalitățile, pur și simplu, s-au translatat ascendent. Grupul absolvent de școală primară a trecut la absolvent de colegiu și apoi la bacalaureat. Dar grupul care era la nivelul de bacalaureat a trecut la nivelul bacalaureat + 3 ani de studiu, apoi la bacalaureat + 8 ani de studiu. Altfel spus, democratizarea sistemului școlar nu a redus inegalitățile de calificare și nu a permis diminuarea inegalității salariilor. Însă, dacă ea nu ar fi avut loc și dacă urmașii absolvenților de școală primară de acum un secol (trei sferturi dintr-o generație, la vremea aceea) ar fi rămas la acel nivel, atunci inegalitățile în raport cu munca și îndeosebi inegalitățile salariilor s-ar fi accentuat, fără nici o îndoială, extrem de mult.
Să examinăm cazul american. Cercetătorii au comparat în mod sistematic următoarele două evoluții din intervalul 1890-2005: pe de-o parte, discrepanța salarială dintre absolvenții universitari și absolvenții de liceu; pe de altă parte, ritmul de creștere a numărului de absolvenți de universitate. Pentru Goldin și Katz, concluzia este cât se poate de limpede: cele două curbe indică evoluții inverse una față de cealaltă. Îndeosebi decalajul salarial, care se diminua destul de regulat până în anii 1970, a început brusc să se accentueze începând cu anii 1980, tocmai în momentul în care, pentru prima oară, numărul absolvenților de universitate tindea să stagneze sau cel puțin să crească mult mai lent decât în trecut. Pentru cei doi cercetători, nici o îndoială nu este permisă: sporirea inegalităților salariale se explică prin faptul că Statele Unite nu au investit îndeajuns de mult în învățământul superior sau, mai exact, au lăsat o bună parte din populație în afara efortului de formare, mai ales prin taxele de școlarizare excesiv de mari din sarcina familiei. Tendința va putea fi inversată doar reinvestind masiv în formare și asigurând accesul cât mai multor tineri la învățământul universitar.
Învățăturile trase din experiențele franceze și americane sunt convergente și se îndreaptă în aceeași direcție. Pe termen lung, cea mai bună metodă de a reduce inegalitățile în raport cu munca și de a spori productivitatea medie a forței de muncă și creșterea globală a economiei este fără îndoială investiția în formare. Dacă puterea de cumpărare a salariilor a crescut de cinci ori într-un secol e pentru că dezvoltarea calificărilor și schimbările tehnologice au permis multiplicarea de cinci ori a producției per salariat. Pe termen lung, este evident că forțele educației și ale tehnologiei sunt determinante pentru constituirea salariilor.
De asemenea, dacă Statele Unite – sau Franța – ar investi mai puternic și mai masiv în formarea profesională și superioară de calitate și ar permite accesul la acestea unor segmente mai mari de populație, ar fi cu siguranță cea mai eficace politică menită să sporească salariile mici și mijlocii și să diminueze partea decilei superioare în masa salarială și în venitul total. Totul ne face să credem că țările scandinave, despre care observam că se caracterizau prin inegalități salariale mai moderate decât în alte părți, datorează în bună parte acest rezultat faptului că sistemul lor de formare este relativ egalitar și incluziv. Modul de finanțare a educației și în special acoperirea costurilor învățământului superior este în toate țările una dintre cele mai importante probleme din acest secol. Datele disponibile public cu privire la aceste aspecte sunt, din nefericire, extrem de limitate, îndeosebi în Statele Unite și în Franța. În cele două țări, ambele devotate rolului central al școlii și al formării în procesul de promovare socială, discursurile teoretice asupra acestor probleme și asupra meritocrației contrastează puternic cu realitatea originilor sociale – adesea extrem de privilegiate – care permit accesul în școlile de prestigiu. Vom reveni asupra acestui aspect în partea a patra (capitolul 13).
Limitele modelului teoretic: rolul instituțiilor
Educația și tehnologia joacă fără îndoială un rol vital pe termen lung. Acest model teoretic, întemeiat pe ideea potrivit căreia salariul este întotdeauna perfect egal cu productivitatea marginală a salariatului și depinde înainte de toate de calificarea acestuia, prezintă totuși numeroase limite. Trecem peste faptul că nu este întotdeauna suficient să investim în formare: uneori tehnologia nu știe să utilizeze calificările. Trecem și peste faptul că acest model teoretic, cel puțin în expresia lui cea mai simplistă, exprimă o viziune mult prea instrumentalistă și utilitaristă a formării. La fel cum obiectivul principal al sectorului sanitar nu este de a asigura muncitori sănătoși pentru celelalte domenii, obiectivul principal al educației nu este de a pregăti elevii pentru o meserie în celelalte sectoare. În toate societățile umane, sănătatea și educația au o valoare în sine: un trai sănătos, accesul la cunoaștere și la cultura științifică și artistică sunt înseși obiectivele civilizației. Nu este interzis să ne închipuim o societate ideală în care toate celelalte sarcini ar fi automatizate aproape în totalitate și în care fiecare s-ar putea dedica aproape întru totul educației, culturii și sănătății, pentru el însuși și pentru ceilalți, în care fiecare ar fi profesorul, scriitorul, actorul, medicul altuia. Cum remarcam în capitolul 2, această cale este într-o anumită măsură deja croită: creșterea modernă se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a părții pe care o dețin activitățile educative, culturale și medicale în rândul bogățiilor produse și în structura ocupării.
În așteptarea acelei zile fericite, să încercăm să facem progrese cel puțin în înțelegerea inegalităților salariale. Or, din acest punct de vedere, mai strict, fără îndoială, decât precedentul, principala problemă a teoriei productivității marginale este pur și simplu aceea că ea nu explică diversitatea evoluțiilor istorice și a experiențelor internaționale. Pentru a înțelege dinamica inegalităților salariale, trebuie să introducem un rol pentru diferitele instituții și norme care caracterizează, în toate societățile, funcționarea pieței muncii. Mai mult decât celelalte piețe, piața muncii nu este o abstracțiune matematică a cărei funcționare să fie întru totul determinată de mecanisme naturale și imuabile și de forțe tehnologice implacabile: ea este o construcție socială social alcătuită din norme și din compromisuri specifice.
Am remarcat deja în capitolul anterior mai multe episoade importante de comprimare sau de lărgire a ierarhiilor salariale, care sunt greu de explicat doar prin jocul ofertei și cererii unor niveluri diferite de calificare. De exemplu, comprimarea inegalităților salariale care a avut loc în Franța și în Statele Unite în timpul fiecăruia dintre cele două războaie mondiale implică negocieri ale grilelor de salarizare, atât în sectorul public, cât și în cel privat, și instituții specifice create în acest scop, precum National War Labor Board în Statele Unite. Am observat și rolul central jucat de variațiile salariului minim pentru explicarea evoluției inegalităților salariale în Franța începând cu 1950, cu trei subperioade clar identificate: anii 1950–1968, în care salariul minim a crescut puțin și în care ierarhia salarială se lărgește; etapa 1968–1983, caracterizată printr-o creștere foarte rapidă a salariului minim și o comprimare puternică a inegalităților salariilor; și, în sfârșit, perioada 1983–2012, în care salariul minim crește relativ lent și în care ierarhia salarială tinde să se lărgească. La începutul anului 2013, el este de 9,43 euro pe oră.
În Statele Unite, un salariu minim federal a fost introdus încă din 1933, cu aproape douăzeci de ani înaintea Franței. La fel ca în Franța, variațiile salariului minim au jucat un rol important în evoluția inegalităților salariale americane. Este uimitor de constatat că, în termeni de putere de cumpărare, nivelul maxim al salariului minim a fost atins în urmă cu aproape o jumătate de secol, în 1969, cu 1,60 de dolari pe oră (10,10 dolari în 2013, ținând cont de inflația dintre 1968 și 2013), într-o perioadă în care rata șomajului era mai mică de 4%. Între 1980 și 1990, în timpul lui Reagan și Bush-tatăl, salariul minim federal a rămas blocat la 3,35 dolari, de unde o scădere semnificativă a puterii de cumpărare, având în vedere inflația. El crește ulterior la 5,25 dolari sub Clinton în anii 1990, îngheață la acest nivel sub Bush-fiul, apoi crește în mai multe reprize începând cu 2008, sub Obama. La începutul anului 2013, el este de 7,25 dolari pe oră, adică doar 6 euro, cu o treime mai mic decât salariul minim francez, în vreme ce la începutul anilor 1980 se petrecea exact invers (vezi graficul 9.1). În discursul său despre Starea Uniunii din februarie 2013, președintele Obama și-a anunțat intenția de a-l mări la aproximativ 9 dolari pe oră în perioada 2013–2016.
Transformat în putere de cumpărare în 2013, salariul minim pe oră a crescut de la 3,8 $ la 7,3 $ între 1950 și 2013 în Statele Unite și de la 2,1 € la 9,4 € în Franța. Surse și serii: vezi piketty.pse.ens.fr/capital21c.
Să rezumăm. Pe termen lung, investiția în formare și în calificări este cea mai bună modalitate de a mări salariile și de a reduce inegalitățile salariale. Pe o perioadă lungă, nu salariile minime sau grilele salariale sunt cele care fac ca salariile să fie sporite de cinci sau de zece ori: pentru a atinge acest tip de progresie, educația și tehnologia sunt forțele determinante. Totuși, aceste reguli joacă un rol esențial pentru fixarea salariilor în intervale determinate de educație și de tehnologie. Or, aceste intervale pot fi în practică relativ mari, deoarece productivitatea marginală individuală nu poate fi cunoscută decât cu aproximație și date fiind fenomenele de investiții specifice și concurența imperfectă.
Fragment din Capitalul în secolul XXI de Thomas Piketty, Editura Litera. Traducere din limba franceză de Irina Brateș și Lucia Popovici. Lansarea cărții va avea loc la Bookfest, sâmbătă, 23 mai