“Leagănul respirației” este un roman ieșit din comun din toate punctele de vedere. Întâi, nașterea lui are o poveste ce nu poate fi ignorată: planul de a scrie o carte împreună cu prietenul și poetul Oskar Pastior, călătoria făcută în Ucraina și strania lui reacție când a revăzut locul unde a trăit patru ani, dispariția lui neașteptată cu puține zile înainte de festivitatea la care i s-ar fi decernat un mare premiu literar, povara deciziei și apoi curajul de a scrie despre lucruri păstrate sub tăcere atâția ani: deportarea etnicilor germani, șvabi și sași, în lagăre de muncă de pe teritoriul Uniunii Sovietice.
În al doilea rând, scriitoarea părăsește temele și autobiografismul ce au impus-o și scrie despre experiența colectivă a comunității germane din România învăluită decenii la rând în tăcere. Șvabii și sașii au avut un destin neobișnuit: războiul i-a readus în atenția tuturor cu dubla condiție de cetățeni români și de etnici germani, au avut de înfruntat și îndurat și cerințe și pedepse pentru cele două apartenențe. Nazismul s-a folosit de germanitatea care le-a păstrat identitatea pentru a-i atrage, comunismul a exploatat aceeași minoritate în mai multe feluri, primul fiind cel de a-i trimite în lagăr, ultimul – de a-i vinde statului german.
Herta Müller deschide poarta spre un cotlon zăvorât al istoriei: lagărele unde în primii ani postbelici au fost trimiși la munca de reconstrucție oameni care aveau o singură vină, cea a apartenenței etnice, între ei antifasciști notorii, cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani. Și lectura cărții produce șocuri diferite pentru cititorii germani, români și străini, revelând ceea ce istoria oficială a ascuns sau pur și simplu a ocolit să scrie. Și de aici, miza mare a cărții: drama individului care plătește culpe colective, singur în marea singurătate a lumii.
În al treilea rând, romanul a fost receptat ca eveniment literar european încă de la apariție, în septembrie 2009, lună ce a precedat “nobelizarea” scriitoarei. Depășind granițe și mize culturale și ideologice, romanul o afirmă ca prozatoare unică și este în curs de traducere în 45 de limbi. Probabil va deveni romanul major al primului deceniu din noul mileniu, fixând trei repere definitorii pentru veacul deja încheiat: imaginea lumii, condiția omului și ipostaza tragică a mesagerului ceresc.
Secolul al XX-lea a determinat scriitorii să creeze alți cronotopi – tranșee, închisoare sau lagăr, singurele ce pot descrie războaiele și universul concentraționar trăite de majorități și de minorități, de popoare și de indivizi. Privind retrospectiv, ce diferență uriașă față de curente culturale ce au configurat cu totul alte imagini ale lumii blânde sau suportabile: clasicii – grădina și salonul, romanticii – pădurea și castelul, simboliștii – parcul și orașul.
Mai mult, condiția omului este cea de prizonier, lagărul a ajuns “acasă” al său, pe care-l asimilează mai târziu cu tinerețea, cu anii furați, cu locul familiar. Aici, mesagerul ceresc este Îngerul Foamei. Lagărul impune propriul mod de viață, șir de relații cu semenii, acte fundamentale, distorsionând esența umanului. Infernul a devenit spațiul ființării, în locul celor patru elemente consacrate apar zgură, ciment, chimicale.
Cu acest roman, Herta Müller reușește să depășească granița dintre poezie și proză, căci aproape în fiecare capitol, din episoadele narate țâșnesc fulgere de intensă, uluitoare forță lirică. Un pasaj care nu-ți iese din minte după lectură în capitolul “Plopii negri”: întreaga lume percepută ca sicriu. Ori enunțul de concentrată frumusețe: “Cerul jos, pământul sus, și-ntre ele, iarbă.”
Scriitoarea germană plecată din România comunistă repetă în biografie și roman, după aproape șapte secole, periplul din “Divina Comedie”: Oskar Pastior și-a asumat rolul de călăuză, îndeplinit de Virgiliu pentru Dante. “Leagănul respirației” este “Infernul” dintr-o Comedie a ororii pe care secolul XX a experimentat-o cu milioane de oameni. Cititorul român are privilegiul de a citi capodopera Hertei Müller în traducerea excepțională a lui Alexandru Al. Șahighian. Motivația juriului suedez pentru decernarea Premiului Nobel își găsește astfel o confirmare strălucită: “descrie cu lirismul ei concentrat și proza plină de sinceritate universul celor deposedați”.
Herta Müller, “Leagănul respirației”, traducere din germană și note de Alexandru Al. Șahighian, Editura Humanitas fiction.
ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.