Dumnezeu e unul singur. Asta ne învață religia creștină și, la drept vorbind, cum ar putea fi mai mulți? Ar trebui să ne imaginăm un Cer împărțit între Dumnezeul creștin, cel ebraic, cel mahomedan și așa mai departe. Un nou Olimp, dar nu unul cu zei specilizați, de nișă – în termeni up-to-date – ci unul populat doar de Zeuși! Sau Jupiteri, cum preferați.
Bine, bine, dar dacă Dumnezeu este unic, de ce există atâtea religii!? Una oficială, corectă (firește, din punctul de vedere subiectiv al celui care ar face o asemenea împărțire) și celelalte ilegale, underground, pe șest!? Tolerate – în cel mai bun caz?
Nici pomeneală. Dumnezeu este, firește, unic, dar este perceput diferit de către oameni diferiți, trăind în locuri foarte diferite, în condiții diferite, cu istorii diferite. Este perceput diferit, de altfel, nu numai între creștini și muslmani, bunăoară, ci și în interiorul Bisericii creștine, care (vai!) este împărțită între foarte multe – scuzați – bisericuțe (că de-acolo și vine expresia!).
De ce îngăduie Dumnezeu asta? Iată o întrebare care nu ține cont ce-a făcut El cu noi: ne-a oferit cadou liberul arbitru!
Zilele trecute, o doamnă îmi mărturisea cu un mic oftat că fata ei, trăind în Italia, a trecut la budism. Reacția mea spontană și sinceră a fost să spun „Foarte bine!” Deși eu n-am simțit și probabil că nu voi simți niciodată nevoia să-mi schimb religia, care este cea ortodoxă. Dar, cumva, intuisem ceea ce avea să urmeze ca detalii: încurajată de replica mea, doamna a început să-mi povestească însuflețită că, de când „merge acolo”, fata ei se simte foarte bine.
Se simte foarte bine. Poate fi ceva mai relevant? Femeia – căci nu mai e demult un copil – și-a găsit nu doar liniștea, ci și bucuria, interesul, entuziasmul. Le relatează tuturor ce lucruri interesante a mai aflat la întâlnirile budiste, cum a plecat veselă de-acolo, și le explică (eu știam deja) că, de fapt, budismul nu este atât o religie, cât o filozofie de viață. În termenii cu care am pornit aceste rânduri, nu se închină unui Dumnezeu și nu are nici măcar un singur profet: au existat mai mulți Buddha și „oricine se trezește din «somnul ignoranței», experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți, devine Buddha.”
Ce are budismul – foarte la modă în Occident – în comun cu creștinismul este regretabila trăsătură negativă a divizării în numeroase variante, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă unanim acceptată.
Orientul, de altfel, excelează în religii și filozofii cu caracter religios (hinduism, jainism, confucianism, taoism), plus mișcări și regimuri de viață lipsite de conexiuni religioase, dar adresate spiritului, ca și trupului (yoga, meditația transcendentală).
O lume complexă, nu? E foarte comod să spui „cele 3 mari religii ale lumii” și să ignori restul. Sau să vorbești despre „ciocnirea civilizațiilor” gândindu-te exclusiv la creștinism și islamism. Prea mulți europeni îi confundă pe iranieni cu arabii – ei fiind în realitate persani, prea mulți îi analizează pe arabi „în bloc”, nefăcând necesara deosebire între șiiți și suniți, prea puțini știu că în Siria – apropo de criza refugiaților – sunt prezente, cu procente semnificative, și religia creștină și cea mozaică!
Și, nu în ultimul rând, câți știu că a trecut aproape o jumătate de secol de când Fritjof Capra a „inventat” taofizica, demonstrând că fizica modernă confirmă intuițiile misticii orientale?
Con- știința!