Multe dintre acțiunile, activitățile și demersurile noastre – mai mult sau mai puțin reușite, mai mult sau mai puțin inspirate – suferă nu atât din cauza alegerii discutabile a mijloacelor cât ca urmare a insuficientei definiri a scopului. A celui principal – căci pot fi mai multe, și tocmai de aici provine confuzia.
De ce mergem la vot, de pildă? Dacă mergem. Ca să câștige „ai noștri”, cei pe care-i simpatizăm, în care credem? Evident, acesta nu poate fi un scop în sine, un scop principal. Important este – ar trebui să fie! – ce se-ntâmplă după alegeri.
De ce nu mergem la vot – dacă nu mergem? Ca să „dăm un semnal clasei politice…”? Ridicolul unui atare scop se măsoară limpede în „șocul” pe care-l resimte clasa politică, de ani de zile, ca urmare a participării foarte slabe la procesul electoral…
De ce ne trimitem copiii la școală? Ca să învețe? De ce să învețe? Încă n-avem un răspuns coerent și consensual la această întrebare atât de importantă.
De ce există cultura?
Hai să ne oprim la această întrebare.
Din când în când – nu prea des, că oricum nu prea ascultă cineva, și dacă ascultă oricum nu există reacții – voci publice deplâng soarta culturii românești: că nu-s destui bani, că statul nu se implică și publicul e sărac, că nu sunt promovate (destul) valorile, că a scăzut dramatic nivelul de cultură generală etc.
Toate afirmațiile sunt corecte, dar toate suportă amendamente importante. De pildă, alegațiile referitoare la cât se citește. Pentru că înainte de Decembrie 1989 era un lucru obișnuit ca o carte, fie și semnată de un autor român în viață, să se vândă în zeci și chiar sute de mii de exemplare, iar astăzi dacă vinzi două mii ești super tare – s-a creat impresia că „nu se mai citește”. În realitate, tirajul însumat al tuturor titlurilor și tuturor editurilor este mult mai mare decât cel din perioada predecembristă (și asta chiar dacă luăm în calcul volumele de propagandă de atunci). Zece de mii de titluri împărțite la zece mii de cititori dau o medie incomparabilă cu vremea în care aceiași zece mii de cititori aveau de ales între o sută de titluri.
Din păcate, în România editurile sunt cam secretoase și, în absența unui Amazon național, lipsește o evidență globală a vânzărilor, care în mod sigur că ar proba cele de mai sus.
În plus, existența – numeroasă – a cărților care se publică, dar nu se vând, inclusiv unele foarte scumpe, nu este o dovadă a lipsei de apetit pentru cultură, dar nici nu probează că am avea în domeniu o severă problemă financiară. Cu sponsori, cu subvenții, cu sprijinul autorităților locale, „pe prietenie”, în regie proprie, apar anual mii de cărți de toate felurile și de toate calitățile, inclusiv fără niciuna.
Să construim o situație standard. Ai, să zicem, 30 de ani. În școală ai citit cam tot ce se cerea. Unele lecturi le-ai făcut cu plăcere, altele din obligație. În plus, ai citit și alte cărți – fie pentru că te interesa autorul, tema, subiectul sau orice altceva, fie pentru că ți le-a recomandat cineva, fie pentru că se vorbea despre ele, erau la modă, era un trend, fie pur și simplu pentru că ți s-a-ntâmplat să-ți cadă în mână. Sau din oricare alt motiv. Una peste alta, la 30 de ani ai „în spate” vreo două sute de cărți, majoritatea romane, câteva de proză scurtă, câteva volume de poezie, câteva cărți de știință sau asimilabile științei – de pildă, relatări ale unor exploratori. Plus volume de specialitate, în profesia ta.
Ai un serviciu, poate și-o familie, care-ți ocupă cea mai mare parte a timpului. Cu puțin noroc, obligațiile profesionale – care pot fi și colaborări – se rezumă la 8-10 ore pe zi. Cu puțin ghinion, vorbim despre 12-16 ore. În condițiile astea, în week-end cel mai tare îți dorești să te odihnești, eventual să ieși la o bere cu prietenii, dar, așa, mai spre seară, să poți dormi până la prânz. Asta dacă nu ai obligații familiale!
Tragem linie. La 30 de ani, ai citit două sute de cărți și ai timp și dispoziție de lectură cam o oră pe săptămână. Hai două!
De ce-ai mai citi? Nu credeți că trebuie întâi să răspundem clar la întrebarea asta? Nu pentru cei care citesc – ci pentru cei care nu!