În anul 1994 reveneam la Mănăstirea Sihăstria și, desigur,
l-am căutat pe cel care a fost numit “patriarhul monahismului
românesc” – Pr. Ilie Cleopa (foto 1). Spre deosebire de anii de
dinainte de ’89, când avusesem șansa de a locui o vreme acolo,
fiind găzduit chiar sub același acoperiș cu Sfinția Sa, astăzi
locul era vizibil mai aglomerat. Părintele tocmai le vorbea
oamenilor, o mulțime de pelerini care ședeau pe numeroasele bănci
așezate special în preajma chiliei. La un moment dat a venit vorba
despre așa-zișii “bioenergeticieni” care invadaseră țara, mulți
fiind din Basarabia. Pr. Cleopa a spus foarte ferm că practicile
acestora nu au de-a face cu creștinismul ortodox. “Dar la noi în
sat este un preot ortodox care are asemenea capacități speciale”, a
remarcat o femeie. “Dacă este preot ortodox și are crucea în mână
este altceva”, a încheiat subiectul, autoritar, Pr. Cleopa…
Într-un cadru în care se discută despre medicină și teologie,
totdeauna își face loc cercetarea. Sunt nenumărate întrebări care
se pun – și nu trebuie ocolite – în legătură cu cercetarea aflată
sub incidența valorilor creștine. Cum ne afectează (direct și
indirect)? Sunt toate aceste uluitoare deschideri ziditoare? Pr.
Andrei Scrima vorbește despre “spațiul destinat să adăpostească
elanul unei civilizații purtătoare de viitor”. Ne întrebăm: sunt
toți vectorii de cercetare – bulversanți, adesea – purtători
de viitor?
În acest context sunt dator să fac o laudatio Bisericii
Ortodoxe Române (BOR). Pornesc de la un singur exemplu: în
condițiile în care există încă și în Occident și în România medici
reticenți la practica acupuncturii (nu mai vorbesc de anumiți
teologi sau simpli credincioși), figuri remarcabile ale
creștinismului ortodox românesc au avut o totală lipsă de
prejudecăți. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Cernica, Pr.
Ilarion Argatu, Pr. Dumitru Stăniloaie au fost pacienții unuia
dintre cei mai mari medici acupunctori români, Dr. Ioan Ladea. Și
despre Pr. Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria există mărturii
că a fost tratat la un moment de cumpănă a neputințelor trupești de
un medic acupunctor. Dar acupunctura funcționează pe baza
taoismului, un sistem doctrinar a cărui relație cu creștinismul nu
a fost (deocamdată) calibrată…
Iată motivele pentru care ne putem întreba imediat: care
sunt limitele antropologiei creștine? Mai mult, dacă
acupunctura funcționează pe baza unei doctrine tradiționale
validată de multe milenii de practică neîntreruptă, ce se petrece
în legătură cu alte, nenumărate, cercetări contemporane ori sisteme
sapiențiale care interferează cu spațiul medical – sunt toate de
bun augur pentru un creștin?
În folclorul urban recent a apărut expresia “roșii de
plastic”, ironizându-se astfel produsele modificate genetic ce se
găsesc pe tarabele din marile orașe: roșii care nu putrezesc, țin
foarte mult, dar nici nu au vreun gust. Până unde, ne întrebăm, vor
merge cercetarea și noile tehnologii, cât mai este până la
construirea unor corpuri umane “de plastic”? Cu alte cuvinte,
trebuie să ne punem niște limite în ceea ce privește cercetarea –
și tehnologia rezultată – dacă este să ținem cont de valorile și de
exigențele creștine? Vom pune bariere, ținând seamă de axiologia
creștină, cercetărilor la nivel genetic, celor din biofizică și
biochimie, din fizica cuantică etc.? Există limite, realmente
periculoase, ale cercetării științifice sau doar blocaje la nivelul
doctrinei teologice?
La acest punct, un teolog îți va răspunde pe loc: “Toate-mi
sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12).
Problema este că atunci când ajungem la amănunte concrete, îndemnul
Sf. Apostol Pavel pare insuficient. Cine și cum face
diferența – în cazurile concrete ale cercetării medicale?
În vremea sa, Sf. Vasile cel Mare scria un “Îndemn către
tineri cum să folosească scrierile eline”. Astăzi nu avem încă
teologi creștini care să scrie “îndreptare” pentru buna folosire a
nenumăratelor aspecte ale cercetării care interferează, de pildă,
cu medicina. Mă refer la personalități de anvergură, la eventuale
poziționări pan-ortodoxe ale Sf. Sinod al BOR, iar nu la diverși
scribi minori, fie ei și teologi…
Conform lui Evagrie Ponticul, contemplația duhovnicească nu
poate face niciodată separație între Dumnezeu și lume. De unde și
imperativul descoperirii legilor lui Dumnezeu ascunse în tainele
Creației, a “înțelesurilor de deasupra Cerurilor”. Să
recunoaștem deschis – cu smerenie și fără supărare -, foarte puțini
teologi, puțini duhovnici au cunoștințele spirituale, dar și harul
pentru a pătrunde “înțelesurile de deasupra Cerurilor” într-ale
cercetării contemporane!…
Și mai trebuie s-o spunem, fără ocolișuri, creștinismul
ortodox nu are – încă – răspunsuri coerente la nenumărate dintre
întrebările care sunt la interfața dintre teologie și practica
medicală modernă. Ortodoxia a avut înțelepciunea de a fi de acord
cu transplantul de organe, dar pune încă ștampile (unii le
consideră prea grăbite, lăsând impresia că nu s-a meditat
îndeajuns) asupra cercetărilor legate de celulele stem, de clonare
ș.a.m.d. Iar discursul este fluctuant, inegal. În privința celor de
mai sus una îți va spune un profesor de la o facultate de teologie,
alta un duhovnic dintr-o mănăstire. Diferențele sunt uneori uriașe,
la antipozi – profesorul teolog poate privi cu înțelegere, ba chiar
aprobă o anume chestiune, pe când duhovnicul o poate diaboliza. Pe
cine să creadă studentul în teologie sau simplul credincios (care
poate fi medicul)??
Să precizăm: autorul rândurilor de față nu are formată
nicidecum o părere definitivă asupra temelor enumerate mai sus.
Dimpotrivă, așteptăm expertizele celor îndreptățiți.
…Dar într-o cultura care se respectă, fie că vorbim de
credință, fie de știință, singurii îndreptățiți să vorbească sunt
specialiștii – teologul cu expertiză dogmatică, dar și
contemplativă respectiv cercetătorul. Iată de ce ar trebui să facem
o subliniere de bun-simț: oricare ar fi tema luată în discuție,
aceasta nu poate fi abordată decât din ambele perspective simultan:
și spiritual (duhovnicesc), și științific.
Puține sunt persoanele care să fie capabile de a se așeza cu
adevărat în “tabăra” celuilalt pentru a genera un dialog real și nu
închipuit. Și totuși există excepții, personalități rarisime, care
trăiesc simultan în ambele “tabere” – mă gândesc, de pildă, pentru
spațiul românesc contemporan, la Pr. Andrei Scrima (foto 2), o
personalitate uriașă care era acasă pe ambele versante ale
cunoașterii. Făcând studii de filosofie, matematică și teologie la
Universitatea din București, Andrei Scrima a fost o scurtă vreme,
înainte de a se călugări, asistent al marelui profesor de logică
Anton Dumitriu. Devenit călugăr ortodox – și după studii doctorale
efectuate în India – a ținut cursuri în diferite locuri ale lumii,
despre interpretarea Evangheliei după Ioan, bunăoară. Biblioteca sa
– donată (după plecarea sa la Domnul) Colegiului Noua Europă din
București – cuprinde trei secțiuni aproape egale ca suprafață: una
dedicată creștinismului, alta istoriei religiilor și
spiritualității universale, iar a treia cărților de știință. Era
capabil să sărbătorească bucurându-se ca un copil de descoperirea a
încă unei zecimale dintr-o constantă cosmică (întâmplare reală),
dar și să scrie în același timp despre antropologia apofatică, a
publicat pagini splendide pornind de la astrofizică, dar și despre
Mișcarea “Rugul Aprins” al cărei membru a fost…
Dacă este să medităm la extinderea limitelor antropologiei
creștine, ortodoxia are un potențial greu de închipuit. Iată ce-și
nota prin anii ’50, Pr. Andrei Scrima (“Antropologia apofatică”,
Ed. Humanitas, 2005, p. 368): “Sunt din ce în ce mai numeroase
semnele apariției unui nou mod sau regim al spiritului: acela de
dincolo de concept, de mărginirea noțională, de fixitatea
psihologică. Apare necesitatea de a trece dincolo de limite și de a
adânci realitatea până la chipul său inefabil și totuși
apropriabil, situat dincolo de rigoarea schemelor conceptuale. E un
fenomen care nu s-ar fi putut produce acum 3-4 decenii. Între timp,
inteligența umană s-a afinat, a devenit mai suplă, s-a exercitat în
efortul dificil al depășirii de sine în atâtea domenii ale
cunoașterii și gândirii, de la filosofie până la științele exacte.
Și poate că sensul acestor tendințe și transformări este tocmai
prepararea minții umane pentru trecerea în marea cunoaștere a
non-cunoașterii naturale, pentru primirea pecetei de taină a
apofaticului.” (subliniere MV).
…Dar darurile enumerate adineaori se găsesc rareori într-un
singur om. Iată de ce propunem aici un exercițiu de imaginație.
Exercițiul la care mă refer este foarte posibil să fie transpus în
practică întrucât există modelul – evocat mai sus în persoana Pr.
Prof. Andrei Scrima, după cum sunt alte câteva personalități de o
deschidere similară -, dar există și condițiile. În atmosfera de
libertate de după ’89 cunosc chiar personal destul de mulți tineri
care au dublă specializare: una fiind asociată științelor exacte
(matematică, fizică, medicină etc.), cealaltă fiind chiar teologia
creștin ortodoxă.
Existând condițiile, un al doilea pas ar fi coagularea și
susținerea (spirituală, financiară, logistică ș.a.m.d) unor grupuri
interdisciplinare. Știu din proprie experiență, binefacerile unui
astfel de grup sunt imense. Atmosfera, emulația, bucuria dialogului
sunt rareori întâlnite cu alte prilejuri.
Un al treilea pas al exercițiului de imaginație ține de felul
în care s-ar putea structura lăuntric un astfel de grup. În spirit
creștin, relația dintre persoane ar trebui să fie de autentică
comuniune creștină. Ceea ce, recunoaștem, nu este tocmai simplu
nici măcar în cadrul unor comunități creștine “rodate” (obștea unei
mănăstiri sau nucleul “tare” al unei parohii). Suntem conștienți
însă că numai comuniunea autentică generează o comunicare
sinceră, fără ipocrizii și formalități lumești. Este singura
formă de poziționare corectă față de autismul care bântuie mai mult
sau mai puțin deghizat prin lume, cu atât mai acut autismul dintre
comunitatea științifică și teologi.
Resacralizarea actului medical are viitorul deschis…

(Fragment din comunicare susținută la al IX-lea colocviu
“Medicină și Teologie”,Bistrița-Năsăud, 31 mai – 1 iunie, 2010,
care a avut ca temă
“Provocările bioeticii creștine în era noilor tehnologii
medicale”)

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura
Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea
București) și un master în antropologia spațiului sacru
(Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al
Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă
interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a
religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de
istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o
bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii,
proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste
culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de
emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni
centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator
(departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și
redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior
a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând
departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente
semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al
ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la
Universitatea București.

Subiecte #antropologia creștina