Nimeni nu spunea “la Smaranda”, “la Dana”, “la Nicoleta” sau “la Călin” – ci “în Republicii”, de parcă ar fi fost singura adresă de pe bulevard. “În Republicii” (nici măcar “Republicii 53”) era suficient, pentru că toată lumea știa despre ce e vorba: despre locul predilect de întâlnire al adolescenților din cartier. Locul își datora celebritatea și rolul mai multor factori: era singura curte de pe bulevard sau cel puțin singura în care putea să încapă și să se manifeste o gașcă; beneficia de prezența unei bănci de piatră, suficient de lungă să poată sta pe ea, simultan, și zece persoane; casa avea două holuri comune, unul mai mic, altul foarte mare, separate printr-un perete de geamuri. Holul cel mic, dotat cu oglinzi, dar și calorifere, era ideal, iarna, pentru dezgheț; cel mare o adevărată sală de bal, minunat pentru petreceri de mari dimensiuni, inclusiv revelioane.
Ai mei s-au mutat acolo imediat după nașterea mea. Am crescut în “casa mea” ca orice alt copil. Nici la 5, nici la 10, nici la 15 ani nu mi-am pus problema a cui a fost casa înaintea noastră. Auzeam spunându-se că e o fostă “casă boierească” – nu cu vreun înțeles proletar, ci cu vizibilă admirație față de felul în care arăta – și mi s-a mai spus la un moment dat că trecuse prin faza de sediu de instituție. În respectiva perioadă se pricopsise cu o căsuță la poartă – ceva mai mult decât o gheretă de portar – iar în interior superbele lambriuri în culoarea naturală a lemnului fuseseră acoperite cu o vopsea groasă, maro închis, oribilă, care făcea și mai întunecată casa, înconjurată de blocuri și copaci care păreau seculari.Am trăit acolo 25 de ani, după care am plecat pe cărările vieții, lăsându-mi părinții acasă. Câțiva ani după 1989, după ce Bd. Republicii a devenit Carol I, “acasa” noastră a fost revendicată și obținută de urmașii foștilor proprietari. Un lucru perfect normal. O vreme, locatarii – printre care și tata (mama se prăpădise) – au plătit chirie proprietarilor, după care au început să se împrăștie, sub presiunea termenului până la care trebuiau să elibereze locul. Proprietarii au încercat să vândă casa, multă vreme a tronat pe fațadă un mash în acest sens, dar operațiunea a eșuat. Drept care casa a fost pur și simplu abandonată, nu înainte – asta am aflat mult mai târziu – de a fi populată o vreme cu oameni ai străzii care au devastat-o, punând pe foc parchetul, lambriurile, balustradele scărilor, furând tot ceea ce s-a putut fura, distrugând restul și lăsând în urmă mormane incredibile de gunoaie și fecale, printre care colcăiau șobolanii. Așa ajunsă, a fost sigilată: s-au pus gratii la ferestre, intrarea principală în imobil a fost zidită, porțile sudate.
Și s-a lăsat liniștea. În centrul Bucureștiului. Ani de zile nu s-a mai întâmplat nimic. Neavând de ales, am încercat să uităm. Când treceam pe-acolo întorceam capul, prea era adâncă rana.
Până în august 2012, când, într-o bună zi, mi-a sărit în ochi, pe Facebook, titlul unui articol recomandat de Dan Perjovschi: “Carol 53, o casă abandonată, ocupată de artiști”!
Un grup de artiști, într-adevăr, cu acordul unuia dintre proprietari, a intrat în casă, a degajat de acolo 10 bene de mizerii, a igienizat și a început să transforme clădirea într-un spațiu expozițional neconvențional! Pe site am putut vedea fotografii, inclusiv locul în care am dormit, 16 ani, în aceeași cameră cu părinții mei… Vă dați seama că a doua zi eram acolo! Călcând “în Republicii” prima oară după 15 ani… Și întâlnind un grup de oameni extraordinarti, foarte tineri și foarte motivați să facă un lucru care mie și acum mi se pare imposibil. Oricum, casa a ÎNVIAT deja, e vizitată deja, la al doilea drum acolo, peste o săptămână (progresul de amenajare mi s-a părut uimitor!) am aflat că au fost deja, la evenimentele organizate și popularizate pe Internet, peste o mie de persoane, inclusiv personalități ale lumii artistice. Atmosfera este de “flower power”, underground, simplitate, sinceritate, spirit artistic de bună calitate.
Tinerii aceștia – îmi vine să spun copiii ăștia – au o energie și un optimism neobișnuite pentru zilele noastre. Sunt minunați. Dar au nevoie de ajutor, de promovarea și susținerea proiectului lor, ceea ce, firește, voi încerca să fac după puterile mele.
Cine n-ar face-o în locul meu!? Să vezi renăscut spațiul în care te-ai format din toate punctele de vedere, după ce îi puseseși de mult cruce! Există, iată, și miracole.
În rest, las imaginile să vorbească.