La fel de rafinat ca “Pasiune”, roman cu care A.S. Byatt și-a cucerit definitiv cititorii și care i-a adus Premiul Booker în 1990, “Cartea copiilor” este o ficțiune în care istoria se împletește cu basmul și cu reflecția despre literatură. Nominalizat la Man Booker Prize în 2009, noul roman al cunoscutei scriitoare britanice se întoarce la începutul secolului XX. Cu rafinament, umor și lirism, prozatoarea povestește despre două generații ale unei familii din Ținutul Kent, Anglia.
Antonia Susan Byatt s-a născut pe 24 august 1936 la Sheffield, Anglia. A urmat cursurile unor instituții de învățământ superior ca Newnham College (Cambridge) și Somerville College (Oxford), după care a început o lungă carieră universitară, la care a avea să renunțe însă pentru a-și urma vocația de romancieră. Astăzi A. S. Byatt este considerată una dintre cele mai importante voci ale literaturii engleze postbelice.De-a lungul anilor, scriitoarea a semnat romane, dar și volume de proză scurtă sau de eseuri, pentru care a fost recompensată cu numeroase distincții. În anul 1964, a debutat cu romanul The Shadow of the Sun. În 1990, a câștigat prestigiosul premiu Booker pentru romanul Pasiune, apărut la Editura Nemira, alături de volumul Natură moartă. După o absență de câțiva ani din prim-planul lumii literare, A.S Byatt a revenit în 2009 cu impresionantul roman Cartea copiilor, nominalizat la Man Booker Prize în același an.
Era cea de a treia petrecere de Sânziene a familiei Wellwood. Invitații erau socialiști, anarhiști, quakeri, fabieni, editori, artiști, liber-cugetători și scriitori domiciliați, permanent sau doar în weekend-uri și vacanțe, în casele recondiționate, vechile clădiri de fermă, căminele Arts and Craft, în căsuțele terasate muncitorești din satele, pădurile și luncile din zona Kentish Weald și North și South Downs. Erau oameni care fugiseră de Smog și își puneau speranța într-o Utopie scutită de fum. Petrecerile de la Wellwood nu erau ceaiuri fabiene cu cești și farfurioare greoaie și o lipsă frigidă de distracție. Nu erau nici adunări politice în care să se discute Consiliul Londrei, ziarul Rusia Liberă, foametea din Rusia. Erau baluri mascate cu costume de mătase și catifea, frivole, luminate de felinare, la care se dansa pe melodii emise de fluiere și scripcă.
Copiii se amestecau printre adulți, vorbeau cu cei mari și li se răspundea. În aceste familii de la sfârșitul secolului al XIX-lea, copiii erau diferiți de cei de dinainte ori de după. Nu erau considerați nici păpușele, nici adulți în miniatură. Nu erau pitiți în camerele lor, ci stăteau la masă cu familia, personalitățile lor în formare erau luate în serios și discutate rațional, la supeuri sau în timpul lungilor plimbări în natură. Dar, în paralel, copiii acelei lumi își aveau viețile lor separate, în mare parte independente, de copii. Hoinăreau prin păduri și pe câmpii, își construiau ascunzători și se cățărau în copaci, vânau, pescuiau, călăreau pe ponei și biciclete, neînsoțiți decât de alți copii. Și existau numeroși alți copii. Familiile aveau mulți membri și relațiile dintre aceștia sufereau transformări subtile, pe măsură ce veneau pe lume membri noi – sau alții își dădeau obștescul sfârșit – iar copiii primeau și o identitate de grup, făcând parte dintre “cei mai mari” sau “cei mai mici”. Cei mai mici erau adesea tiranizați sau ignorați de cei mai mari, fiind veșnic indignați din această pricină. Cei mai mari se supărau când li se cerea să-i ia cu ei pe cei mai mici, tocmai când plănuiau escapade periculoase.
Părinților – soții Wellwood neconstituind o excepție – le venea greu să pună în practică ceea ce știau, în teorie, că ar fi indicat să facă: să-și iubească toți copiii în egală măsură. Un bărbat și o femeie cu opt, zece sau douăsprezece odrasle își divizau altfel iubirea decât ar fi făcut-o ca părinți ai unui copil unic sau ai două progenituri. Dragostea depindea de intervalele de timp dintre copii, de sănătatea părinților, de decese, de șansa prin care un anumit copil supraviețuia unei epidemii sau unui accident, în timp ce altul, nu. Existau familii în care cel mai iubit copil murise, dar își păstra statutul de cel mai iubit. Existau și familii în care, în aparență, cei morți dispăruseră fără urmă, nimeni nu mai vorbea despre ei ca despre niște entități reale. Existau familii pe care perspectiva venirii pe lume a unui nou membru le oripila sau le îngrozea, doar pentru ca bebelușul, odată ieșit viu din sânge și pericol, să devină cel mai îndrăgit dintre toți.
Mulți dintre părinții acestor copii favorizați nu fuseseră, în copilăria lor, atât de norocoși. Dacă zburdaseră liberi, o făcuseră fiindcă fuseseră neglijați, sau lăsați să se călească pentru viață, nu pentru că libertatea ar fi fost considerată ceva bun pentru ei.
Libertatea, atât pentru părinți, cât și pentru copii, depindea în bună măsură de munca grijulie a servitorilor și a mătușilor devotate care, în vremurile acelea mai disciplinate, fuseseră surori de modă veche.
Familia Wellwood părea a fi una dintre aceste familii deschise și plăcut complicate. Humphry Wellwood era cel de al doilea fiu al unui negustor de lână quaker, care, la rându-i, fusese fratele mai tânăr al unui bancher quaker. Cuibul familiei se afla în nordul Angliei, unde se întâlnesc Yorkshire și Lancashire, la sud de Cumberland. Humphry se născuse în 1856, iar fratele lui, Basil, era cu doi ani mai mare. Basil fusese trimis să lucreze la o firmă de brokeraj a unchiului său, în 1873, ca agent de bursă. Îi mersese bine în City, promovase la o bancă anglo-germană, Wildvogel and Quick, se însurase cu o fiică Wildvogel, Katharina, în 1879, când el avea douăzeci și cinci de ani, iar mireasa douăzeci și șapte.
Humphry fusese un elev eminent, iar dascălii de la școala lui de quakeri îl convinseseră pe George Wellwood să-l trimită la Oxford. În 1874 intrase la Balliol, unde ajunsese sub influența lui Benjamin Jowett și T.H. Green, care credeau că formează lideri ai poporului, dar simțise din plin și ceea ce Beatrice Webb descrisese, în tinerețea ei, drept o crescândă “conștiință de clasă a păcatului”, ori a sentimentului de culpă. Acest sentiment îi determinase pe tinerii și tinerele din generația lui să iasă și să facă, personal, bine. S-au dus în East End și au administrat casele de raport. Au predat cursuri la extensiile universitare pentru muncitori. H.R. Hyndman, fondator, în 1882, al Federației Social-Democrate, era sceptic cu privire la motivația acestor oameni mărinimoși. Ei, credea, veneau în val după val de interes monden, după ce descoperiseră existența unui ținut sălbatic din cărămidă și ciment, cu două sau trei milioane de locuitori – mulți aflați la ananghie – la doar o aruncătură de băț de Banca Angliei. Hyndman era un cinic. Una dintre remarcile lui era că “multe căsătorii din înalta societate erau rezultatul unor asemenea excursii palpitante în necunoscutele bârloguri ale sărăcimii”.
Humphry absolvise în 1877, la doi ani după creștinul Arnold Toynbee, ale cărui devotament pentru oropsiții sorții și moarte prematură au fost comemorate prin întemeierea de către Canon Barnett a Toynbee Hall, conceput ca o comunitate de alumni care aveau să trăiască și să profeseze și ei printre sărmani. Înflăcărat, Humphry se simțea atras natural de East End și locuise în două odăi din Clădirile Colegiului, un bloc de locuințe muncitorești model. Ținuse ore în tot felul de locuri despre tot felul de subiecte: poporul englez, idealurile democrației, igiena, Henric al V-lea, standardul aurului, literatura engleză. La Oxford, asemenea tuturor celorlalți, studiase limbile moarte și matematicile. Literatura îl entuziasma. Îi preda pe Shakespeare și Ruskin, pe Chaucer și Jonathan Swift, pe Wordsworth, Coleridge și Keats. O făcea cu pricepere. Pînă la urmă își formase un grup de emuli de toate vârstele. Citea cu voce răsunătoare, cu pasiune și claritate. După ore, le dădea consultații femeilor interesate.
În 1879, la o biserică din Whitechapel, puse în scenă Visul unei nopți de vară. Distribuția era un cutezător amestec de muncitori adevărați și vizitatori idealiști. De asemenea, un cutezător amestec de bărbați și femei. Lui Humphry îi stătea aproape constant mintea la femei, indiferent la ce altceva se mai gândea. Visa talii și glezne, păr despletit, șolduri în mișcare sub fustele terne. Visul e o piesă numai bună pentru femei, dar proiectul lui (era conștient) fusese inspirat exclusiv de două tinere domnițe care nu lipseau de la niciun curs și stăteau întotdeauna în față, punându-i întrebări deștepte. Nu erau la locul lor printre cursanții cockney, irlandezi, polonezi ori evrei germani. Aveau un accent Yorkshire pronunțat. Accentul lui Humphry era cel din Yorkshire educat, cu ocazionale vocale plate. Domnișoarele purtau rochii simple, de culoare închisă, bine croite, și pălărioare foarte cochete, decorate cu flori vesele din mătase, anemone și panseluțe, maci și violete. Cea mai vârstnică era izbitor de frumoasă, cu ochi căprui imenși și păr buclat de culoarea mahonului. Cea mai tânără avea și ea ochi căprui, dar mai puțin frumoși, de obicei plecați, și un păr de culoarea cojii de nucă, subtil pieptănat într-o coafură strânsă. Cu certitudine nu făceau parte dintre vizitatoarele condescendente, ci dintre săracii merituoși – mănușile le erau subțiate de folosință, botinele încrețite de atâta purtat – dar, sub aerul de respectabilitate, aveau ceva liber și sălbatic, care făcea să vibreze o coardă nedomesticită în Humphry.
El se împrietenise cu un tânăr de la Cambridge, Toby Youlgreave, care pregătea o disertație despre Ovidiu, în speranța obținerii unei burse la Colegiul Peterhouse, și ținea în East End prelegeri despre mitologia spiritelor engleze, adevărata sa pasiune. Creștinismul lui Toby era pe cale de a se destrăma, dar credea că în cer și pe pământ există mai multe lucruri decât visează oamenii și-l anunță pe Humphry, serios, la o bere, că văzuse creaturi stranii, nu doar în păduricile de lângă Cambridge, ci trecând printre tarabele din piață sau uitându-se afară pe fereastră, pe Mile End Road. Lumea noastră era interpenetrabilă. În trecut, cunoșteam acest lucru, dar între timp am pierdut respectiva cunoaștere. Era un bărbat lat în umeri, de înălțime medie, cu fese și gambe impresionante și o coamă leonină de bucle dese. Avea ochi la fel de albaștri ca ai lui Pied Piper, flăcărui de lumânare peste care s-a presărat sare. Prelegerile sale erau populare, din varii motive. Făurarii asistau la ele în căutare de idei pentru broșe și figurine de omuleți englezi și spirite neostoite. Cei dezamăgiți de religie asistau cu speranța de a regăsi în ele conținutul spiritual vărsat al vieților lor. Mamele veneau ca să afle povești de spus copiilor, profesorii ca să strângă informații. Dar cel mai mulți oameni veneau fiindcă se răspândise zvonul că niciodată nu poți fi sigur ce va zice domnul Youlgreave sau ce va pretinde că știe.
A trecut ceva timp până să-și dea seama cei doi prieteni că domnișoarele Grimwith ședeau în primul rând atât la cursul de literatură, cât și la cel de mitologia spiritelor. Mai realizară și că erau amândoi îndrăgostiți lulea de cea mai mare domnișoară Grimwith.
– Pe tine te preferă. Tu ai gravitas. Tu ai impresionat-o. Eu sunt un măscărici, îi spuse Toby lui Humphry:
Humphry nu-l contrazise: era de aceeași părere.
– Am putea monta Visul, cu ea ca Titania, îi zise el. Nu mă îndoiesc că poate juca rolul. Ne-am putea combina orele.
Evident, regizorul a fost Humphry. Până la urmă, n-a putut suporta ideea ca altcineva să-l joace pe Oberon. Lui Toby îi oferi rolul lui Puck, dar Toby îi spuse că de când se știa dorea să-l interpreteze pe Bottom; cel puțin, în felul acesta se putea cuibări la sânul domnișoarei Grimwith. Închiriară Church Hall din Whitechapel și organizară o audiție pentru domnișoara Grimwith, a cărei voce plină, dar ușoară, avea o rezonanță perfectă. Când i se oferiră partiturile Hermiei sau Hippolytei, domnișoara Violet Grimwith spuse că nu avea ambiții actoricești, dar că va face bucuroasă costumele, fiind croitoreasă. Găsiră un băiat cockney slab, împingător de roabă – un Puck perfect. O bibliotecară înaltă și blondă pentru Helena. Atenienii erau un amestec plăcut de gentlemeni vizitatori și muncitori indigeni. Costumele fură considerate, în linii mari, excepționale din punct de vedere estetic. Olive Grimwith era înveșmântată într-o mantie argintie ca luna, cu pene de păun și desculță. Humphry simți dorința arzătoare să îngenuncheze și să-i sărute picioarele. Se tortură cu gânduri amănunțite despre alte lucruri pe care i-ar fi plăcut să i le facă. După dansul zânelor care încheie piesa, o trimise, rotindu-se, în culise, unde o luă în brațe.
Se cununaseră la Whitechapel Register Office în 1880. Martori, au fost Violet și Toby Youlgreave.
Humphry nu și-a anunțat imediat familia că se însurase. Trăia dintr-o alocație trimisă regulat de tatăl lui din Yorkshire, pe care, convins că fiul său se pregătește pentru o carieră de cadru didactic universitar, nu-l deranjau entuziastele lui acțiuni caritabile, ba chiar le aproba. La două luni de la căsătorie veni pe lume un fiu, Peter. După alte câteva luni, Humphry își duse soția și bebelușul să-i prezinte fratelui său. În acel moment, Katharina Wellwood aștepta și ea un copil (pe Charles, născut ulterior, în 1881). Aflat în etapa încrederii depline și a surâsului, bebelușul Peter era irezistibil. Olive era elegantă, o adevărată doamnă. Basil îi ținu lui Humphry o lecție despre risipă și responsabilitate, după care îi găsi o slujbă permanentă, ca funcționar la Banca Angliei. Nu era tocmai postul visat de Humphry, dar îi aducea un venit constant, chiar dacă modest. Humphry, Olive, Violet și Peter se mutară într-o căsuță din Bethnal Green. Humphry își concentră inteligența ascuțită asupra problemelor bancare. Îl enervă pe Basil, participând la neoficiala dispută despre bimetalism, de partea celor care propuneau un standard monetar dublu. Argintul și aurul era bine să stea amândouă la baza monedei curente, spre evidentul beneficiu al Imperiului și al comercianților noștri din Indii. Basil, ca majoritatea celor din City, era suporterul neclintit al standardului de aur. El credea, deși n-o spunea, că Humphry era fățarnic și nerecunoscător, dar și iresponsabil.”
Fragment din volumul “Cartea copiilor”, în traducerea lui Virgil Stanciu, în curs de apariție la Editura Nemira