Aurelia Mocanu, Criza clastică, Editura
Printech
Nu-mi mai amintesc, in amănunțime, cum a ajuns Harun* s-o pună
pe Darr, pupăza vorbitoare, in plic, dar știu că, imediat după ce a
făcut asta, la sfârșitul călătoriei sale fantastice in căutarea
Mării de povești, timpul s-a urnit iar din loc, ceasurile au
inceput din nou să meargă, iar Harun și-a dat seama că era ziua
lui. In orașul cel trist in care locuia Harun, la țărmul unei mări
indurerate, plină de “peștiposaci”, lucrurile o luaseră și mai tare
razna atunci când Rashid, tatăl său, incetase să mai spună povești.
Erau povești de toate soiurile, povești minunate, povești cu cap și
coadă sau istorii fără nicio noimă, toate niște născociri care nici
măcar nu erau adevărate. Fără ele, insă, timpul rămânea nemișcat,
viața devenea searbădă, iar oamenii nici nu mai aveau o zi de
naștere, pentru că, fără povești, degeaba se mai născuseră.
In această convingere stăruie dintotdeauna Aurelia Mocanu. Nu
știu dacă broderia de povești in care s-a invăluit și in care merge
infășată pe stradă i se trage de la tristețea orașului in care
locuiește sau de la numeroșii criticiposaci care il umplu, dar ea,
in lipsa basmelor, pare că se ofilește. Ea naște povești sau le
provoacă, uneltește intâlniri intre oameni, urzește povești cu sau
fără cuvinte, surprinzătoare, incitante, amăgitoare și intotdeauna
uluite in fața frumuseții acestei lumi. Una dintre primele ei
povești de succes e un volum de versuri, “Ibrișim” (Premiul ASPRO,
2001), in care toarce ițe de proză poematică fină, din specia
orfevreriilor lui Francis Ponge: “Prelung, intunecos și murdar, un
hoit de delfin euxin se crapă ca interiorul unei mandoline vechi,
căzute pe lespezi. Beluga albă, Grindelul cel agitat: șefi de
triburi de delfini ce veghează primordiali oceanul. Nu dorm
vreodată, ca și ceilalți Mari ai apelor, rechinii. Ferocii trebuie
să-și vânture uniform bronhiile, ca o penitență. Pe când delfinul
nu doarme, pentru că are mereu de spus ceva.” Ca și delfinii ei din
apele elene, Aurelia are mereu ceva de spus. Vorbește la telefon
mai mult decât șeful Pentagonului, trece in turbion prin toate
sălile de expoziție ale Bucureștilor lăsând in urmă roiuri de vorbe
memorabile (dar nu intotdeauna confortabile), scrie cronici de artă
(sau le vorbește, la Radio România Cultural), vernisează expoziții,
cunoaște pe toată lumea și face, prin gesturi bruște din bagheta sa
miraculoasă, ca toată lumea să se cunoască, să se imprietenească și
să-și spună povești. Cronicile ei, cel puțin acelea din ultimii
ani, par țesute din ibrișimul scornelilor, și, intr-o formulă de
rară adecvare la obiect, pictează in vorbe: “Dorin Crețu arată a
condotier imblânzit de un fular Hermes, la fereastra inaltă a
atelierului său de pe cheiul Senei”, sau “Ținând parcă in mână un
smoc din coada motanului din Cheshire, Cristian Răduță a trecut
dincolo, in oginda harului, inainte de 20 de ani”, sau “Cu
ținuta ușor adusă și oblică, cu portret de spiriduș ager – craniu
rotund și ras, ochi cenușii, adânci, ca un dublu ochean, nas mic și
ascuțit, gura mai mult pecetluită, tânărul grafician ieșean Tudor
Pătrașcu este absorbit in ultimii ani de Alhemie”. Iar
personajele-plasticieni despre vorbește au, majoritatea, nume
zografisite: Victor Vladimir Ciobanu este Viviverde, Lili Pancu –
Lili de lavandă, Vasile Celmare – Bazileu de Breaza, iar Suzana Dan
– Suzidana.
De curând, de când a devenit doctor in istoria artei, și-a
spus sieși Relly Poppins. Și câtă dreptate onomastică are! Când stă
să apară, se iscă vântul, ceasurile prind să-și rostogolească acele
mai repede, și, dinspre Foișorul de Foc, se lasă intr-un târziu pe
pământ, imbrăcată in poncho-uri peruviene, in kimono-uri sau in
burnuzuri berbere chiar ea, dra Poppins.
Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, de parcă tot acest
caleidoscop halucinant de măști povestite trebuia să-și articuleze
o piesă și mai descumpănitoare, iată că Aurelia Mocanu ne-a oferit
o lucrare doctă, dar nu rigidă, care să ne amintească de vocația ei
pentru sinteză și pentru privire panoramată: “Criza clastică.
Aspecte ale esteticii fragmentului, simptom al deconstrucției și
retorică fecundă a elipsei”, apărută la Editura Printech, 2010.
Despre această piesă “grea” din bibliografia Aureliei Mocanu, care
a ales fragmentul ca trăsătură definitorie a modernității și
postmodernității, Ioana Vlasiu spunea: “De la Brâncuși și
Giacometti la Louise Bourgeois până la personaje funambulești
pentru care nici un spectacol nu este suficient de extravagant, ca
Matthew Barney, față de care Dali rămâne o umbră palidă de la
inceputul secolului trecut, de la Hans Bellmer la Francis Bacon, de
la Mircea Spătaru la Darie Dup și Mircea Roman, Aurelia Mocanu
reface o istorie a artei secolul XX printr-o lentilă bine aleasă,
fragmentarul, cu care mărește pentru noi articulații fine,
interstiții și corelații semnificative.”
Cum volumul este, de fapt, incă una dintre poveștile
rellypoppinsiene care urnesc timpul din loc, ne-am dat seama,
inainte să-ncălecăm pe-o șa, că azi e ziua ei. La mulți ani!
*) Salman Rushdie, Harun și Marea de povești, Editura Polirom, 2007