“Greutatea si harul”* ne-o arata pe Simone Weil ca pe o
aparitie aparte in hatisul deconcertant de dupa cel de-al doilea
razboi mondial. Ceea ce face ca aceasta carte sa fie pretioasa este
chiar faptul ca nu a fost destinata publicarii. Cartea este formata
din selectii si pasaje fulgurante culese din caietele lui Simone
Weil. Aranjate in forma textului cartii de catre Gustav Thibon, ele
sunt un mozaic al gandirii militantei franceze.
Poetul T.S. Eliot face remarca, intr-o prefata la volumul
“Nevoia de radacini”, ca Simone Weil ar putea fi privita ca o
“marcionita” a zilelor noastre. Se stie ca adeptii sectei gnostice
a marcionitilor respingeau necesitatea Vechiului Testament.
Ganditoarea franceza, evreica prin nastere, a manifestat, e drept,
o oarecare aversiune fata de Vechiul Testament si fata de propriul
iudaism. Dar nu acest lucru este definitoriu pentru convertirea ei
la catolicism.
Drumul ei catre crestinism nu a fost unul usor. Intalnim la
Simone Weil o rascolire a profunzimilor personale, o cearta
care are ca miza finala cunoasterea. Este o cearta cu propriile
adancuri, cu propria credinta, cu capacitatea de a se mobiliza pe
un drum fara intoarcere care-l are ca tinta pe Dumnezeul dragostei.
Pentru ca, la Simone Weil, Dumnezeu este creatorul lumii, dar
creatia lui se manifesta ca expresie a iubirii. Si aici este
punctul culminant al gandirii teologice a autoarei. Iubirea ca har
impartasit, iubirea ca dar vizibil prin chiar creatia lumii. Simone
Weil incearca sa impuna ideea unei absente a perfectiunii in lumea
astfel creata. Absenta este un concept-cheie la Simone Weil. Lumea
sufera din pricina faptului ca singura “fiinta perfecta”, care este
Dumnezeu, se delimiteaza astfel de imperfectiune, care este tot
ceea ce nu este Dumnezeu. Nu prin pacatul originar suntem deja
condamnati, ci prin aceea ca imperfectiunea de a nu fi Dumnezeu
creeaza posibilitatea intruziunii raului. Aceasta teodicee
realizeaza astfel premisele pentru mai buna intelegere a actiunii
“corective” a intruparii lui Hristos. Insa acel “rau” nu este
altceva decat “mila” lui Dumnezeu manifesta in creatia Sa, pentru
indreptarea oamenilor. O teologie destul de impregnata de
originalitate se poate numi propunerea lui Simone Weil din aceasta
carte. Conceptiile despre rau si imperfectiune, despre creatia
lumii si despre Dumnezeu sunt miezul volumului.
Simone Weil afirma ca ceea ce ne apropie cel mai mult de
Dumnezeu, dupa descoperirea imperfectiunii creatiei si a noastra
insine, este “nefericirea”. Acest tip de suferinta care face ca
sufletul sa experimenteze o stare de intoarcere catre Dumnezeu, o
stare de “metanoia”, nu este unul care lasa vizibilitatii pregnanta
mizeriei umane. In mijlocul razboaielor, a oprimarii, a lipsurilor
de tot felul, sufletul trebuie sa se indrepte catre realizarea
prezentei indurarii lui Dumnezeu. Nefericirea devine astfel o
metoda, o modalitate care face posibila transcenderea catre cele
necreate, spirituale prin excelenta. Omul care a cunoscut fie doar
un singur moment de pura bucurie nu poate fi decat cel ce a
experimentat o stare de nefericire devastatoare.
Neindoielnic, sursele acestui gen de gandire pot fi detectate
in sensul tragediei antice grecesti, unde problema catharsisului
naste acelasi tipar de interpretare a lumii, exterioare si
interioare deopotriva. De altfel, Simone Weil, o buna cunoscatoare
de limba greaca veche, a lasat posteritatii unul dintre cele
mai bune comentarii la “Iliada” lui Homer.
*) Simone Weil, “Greutatea si harul”, Editura Humanitas, prima editie in limba romana