Irinel Dincă, Filosofia,
dragoste de frumos, Editura Vremea
La inceputul anilor 70, când
eram student, Irinel Dincă era in facultatea de filosofie un fel de
figură legendară ce venea dintr-o altă eră, in ciuda tinereții pe
care i-o puteai bănui din fulgurantele sale apariții incerte – dar
firești la un personaj despre care nu se știa prea bine dacă e real
sau nălucă, dacă a făcut ce se zice că a făcut și a pătimit cum se
auzea că a pătimit. El venea dintr-o lume doar cu câțiva ani mai
veche, in care gesturile de a-l citi și cita pe Kant ori pe
idealistul Platon, de a-l recita pe Eminescu ori a-i invoca pe
Nietzsche și Cioran erau considerate crime politice și pedepsite ca
atare. Ca și curajul de a pune anumite intrebări incomode la
seminarii ori chiar in discuțiile intime din cămin. Regimul anilor
60 pedepsea exemplar: un capitol din Kant bine “turnat” te putea
costa un an de inchisoare de unde ieșeai cu mădularele strivite și
cocârjat, deși nu aveai decât 20 de ani. Imi aduc aminte o adunare
de reabilitare din anii 70 când fostul pucșăriaș din cauza lui Kant
a apărut in incăpere, slab, distrus, o stafie. Iar un profesor,
mirat, a spus doar atât: “Imi aduc aminte ce frumos student erai”.
Irinel Dincă o cârtit și el și s-a ales cu un stagiu de reeducare
pe șantierele patriei, apoi a revenit in facultate cu același mers
legănat, cu vorba rară, parcă nimic nu i s-ar fi intâmplat. Iar noi
nu eram in stare să ne imaginăm, atunci, că așa ceva se putuse
intâmpla.
Apoi, peste ani, am auzit un
zvon dinspre Ploiești: se profila un scandal de proporții in care
un profesor de filosofie urma să fie scos din invățământ și trimis
din nou la reeducare, dacă nu mai rău. Era tot Irinel Dincă.
Comitetul județean de partid a cerut o anchetă profesională de la
Minister și profesorul Cornel Popa, șeful catedrei de filosofie de
la Politehnică, a fost delegat. Ajuns in biroul secretarului cu
propaganda a aflat că un profesor de filosofie cu antecedente
penale a inființat o sectă dubioasă in Ploiești și a racolat mai
mulți elevi și eleve cu care se intâlnește periodic. Profesorul a
intrebat: despre ce fel de sectă e vorba? “E vorba de o sectă de
neokantieni”- i s-a răspuns. La care profesorul Popa ar fi spus:
“Da? Și unde e omul acesta, că eu de când caut așa ceva”. Apoi i-a
explicat pe indelete secretarului că nu e nici un pericol, că e
vorba de niște filosofi despre care acum se invață la facultate și
că dl. Dincă nu face decât să-și practice foarte bine meseria. Și
așa scandalul a fost dezamorsat. Secretarul nostru nu avea de unde
să știe că profesorul Popa conducea și el o “sectă” in Politehnică,
dar o sectă de “praxiologi”.
Din câte imi spune Irinel Dincă,
nici după Revoluție nu a reușit să nimerească intotdeauna drumul
cel lin, așa că mi-l inchipui ducându-și in continuare
crucea.
Citind volumul pe care mi-a
făcut onoarea să mi-l trimită, “Filosofia – dragoste de
frumos”, am avut senzația că sesizez pentru o clipă motivul
pentru care el a părut mereu un neadaptat, un răzvrătit și a căzut
dintr-un calvar in altul, mergând cu grație chiar pe marginea
prăpastiei. A fost un student strălucit, dar acum imi dau seama că
a fost mereu un perfecționist plin de incăpățânare. Un
perfecționist enervant. Cartea lui, indelung gestată și dedicată
realizării unei panorame a filosofiei grecești pentru uzul elevilor
și studenților, este, inainte de orice, extrem de frumos scrisă. Am
incercat să găsesc fraze care să mă zgârie la ureche și să i le
reproșez; nu am reușit; nu am putut, cu tot efortul, să identific
zgomote intr-o operă care cântă armonios de la prima până la ultima
pagină. Bănuiesc că a lucrat ceva la cizelarea textului, ințeleg
acum mai bine de ce era adorat de elevii săi și pricep ceva din
cele ce s-au intâmplat. De fapt, cred că el și-a văzut mereu de
treabă după propriile criterii și credințe, dar care erau in total
dezacord cu criteriile oficiale și cu cele ale vulgului. El a fost
unul dintre cei ce nu s-au pliat! Făcea prin urmare gesturi pe care
le considera firești, pentru ca apoi să nu ințeleagă de ce lumea
oficială, lumea din jur, reacționa atât de violent. Pentru că era o
lume contorsionată, intoarsă pe dos, care nu iubea performanța și
performerii decât dacă erau aliniați. Cam ca și in Grecia veche –
subiectul acestei cărți – unde se zice că un ofițer persan, aflând
că la Olimpiadă invingătorii nu primesc recompense financiare, ci o
coroană de măslin, a strigat: “Oamenii ăștia au innebunit; ei
concurează pentru gloria performanței, nu pentru bani?”. El nu
auzise de Socrate care susținea in agora că “a trăi e același lucru
cu a trăi onorabil și drept”. Și mai bine că nu auzise, căci
“civilizații” concetățeni ai atenianului au râs și ei când au auzit
așa ceva și au considerat că straniul personaj sucește mințile
tinerilor și l-au condamnat la moarte.
Un al doilea merit al lucrării
lansate azi ține de harul didactic al autorului – talent de care
mărturisesc că am mai auzit : fiecare temă e bine structurată,
imbogățită cu citate elocvente și comentarii subtile, dar păstrate
mereu in zona de ințelegere a destinatarilor. Autorul are un acut
simț al economiei de limbaj, textul e ușor de citit, plin de
muzicalitate, până la acordul final al ultimei fraze. Realizarea
unui echilibru intre detaliu și concentrarea sintetică e și el
rezultatul unui har didactic indelung exersat. Scopul autorului e
să coboare filosofia in agora intr-o formă nu doar digerabilă, ci
și entuziasmantă, frumoasă. Pentru aceasta iți trebuie mai mult
decât efort, iți trebuie har. Ca om care m-am delectat nițel cu
anticii, in forme mai prozaice insă, imi dau seama și de un alt
aspect al enormei dificultăți a intreprinderii in care s-a lansat
Irinel Dincă – anume amploarea ei. Nenumărați autori, texte
dificile, unele incomplete, fiecare cu limbajul ei, subiecte
tehnice rezolvate diferit care cer eforturi indelungi pentru a fi
pătrunse. Un calvar epistemic, de data aceasta, dar cu atât mai
plăcută reușita.
Pe scurt, un volum de istoria
filosofiei antice grecești pentru orice cititor, profesionist
realizat, plin de inedite perspective subtile și de sinteze
surprinzătoare, opera unui calofil. Opera totodată a unui
perfecționist și a unui mare caracter. Acestea fiind zise, nu-l văd
prea bine pe autorul ei. Căci nu sunt sigur că lumea noastră s-a
decontorsionat.
Mi-l și inchipui, după noua
ispravă, mergând la fel de indiferent, cu pasul rar și legănat,
lăsat puțin pe spate, printre noii pensionari fără pensii, printre
generații de elevi ce-l aplaudă, unii imbătrâniți deja, și printre
cei ce l-au urmărit odinioară și l-au arestat, stând acum
nemișcați, parcă incurcați și așteptind nu se știe ce. Și apoi
noile generații repezindu-se admirativ și sfâșiindu-i pieptul in
căutarea unor decorații incă neacordate. Iar el se scuză că nu a
făcut mai mult și se pierde zâmbind in cohorta tristă a “generației
expirate”. Dar acolo e totuși atent, deși nu vrea să se vadă asta,
pentru că speră incă să-l ajungă din urmă zvonul acela misterios,
cuvântul acela care i-a indulcit viața amară pe când avea douăzeci
și ceva de ani: “Unde e acel om? Noi de când căutăm așa
ceva!?”

Subiecte #dragoste de frumos"#Editura Vremea#Filosofia#Irinel Dincă