Gellu Dorian s-a născut la 13 octombrie l953, Botoșani. Poet, prozator, dramaturg. Volume de proză publicate: Scriitorul (roman), Helicon, 1996; Cartea fabuloasă (roman), Cartea Românească, 2003; Sfîrșitul sau momente din viața unui om falsificat (roman), Eikon, 2003; Împotriva noastră (roman),Cartea Românească, 2005, Insula Matriochka (roman) Paralela 45, 2005; O lume de lepădat – Bleadiușka și Stafia (romane siameze), Limes, 2009, Casa Gorgias (roman) Niculescu, 2011. Premiul Național de Proză „Ion Creangă”, Tg. Neamț, 2005. Premii ale Filialei Iași a U.S.R. pentru romanele: Scriitorul, Cartea fabuloasă, Însula Matriochka și Casa Gorgias; Romanul Împotriva noastră a fost nominalizat la premiile „Cuvântul” și ale U.S.R. Tradus cu poezie și proză în Germania, Spania, Mexic, Chile, U.S.A., Cehia, Ungaria, Slovacia, Rusia, Franța, Italia și Anglia. Ordinul Cultural A, în grad de Cavaler, 2004. Medalia aniversară „100 de ani de la înființarea U.S.R.” Prin decret prezidențial, Medalia aniversară „Eminescu – 2000”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Redactor șef al revistei de cultură „Hyperion”. Membru fondator al Grupului de la Durău.
Părăsind România, în căutarea libertății și a unei vieți mai bune, chiar și în momentul cînd acestea se puteau găsi și acasă, personajele din romanul meu au decis să emigreze peste ocean. Pentru unii emigranți resemnarea și liniștea reprezintă țelul atins. Pentru alții, mizele sunt mult mai mari și cu cît mai imposibil de rezolvat cu atît mai pline de perspective. Apare ca scop unic definirea identității și restabilirea unui adevăr istoric, pentru care merită să dai totul. Și cum adevărul despre țara ta, falsificat de istorici, poate sta ascuns într-o carte cum este cea descoperită într-un anticariat din Uppsala, miza pe o astfel de sursă devine palpitantă și de neînlocuit. Romanul nu-și propune să rezolve acest adevăr, ci să ilustreze o preocupare extravagantă a unui emigrant, în contextul unei vieți dure, dar normale, așa cum este cea din Megalopolisul american, pe fondul unei ignoranțe crase de acasă, fără nicio perspectivă decît cea a traiului firesc și a curgerii timpului peste adevăruri de diferite dimensiuni și importanțe.
„Imensul bloc Duane House, dintr-un oraș din Statele Unite, adăpostește o «multinațională» de colocatari care numără, pe lângă alte sute de nații, și câteva sute de români, nu toți cu domiciliul fix acolo, cei mai mulți dintre ei fiind în tranzit spre nimic sigur în nicio direcție. În cadrul acestei comunități pestrițe care nu-și găsește palierul unificator, despre românii emigranți nu se vorbește ca despre celelalte etnii, ci – pe bună dreptate – ca despre o ceată de pripas pe Pământul Făgăduinței, dezordonată și gata să se autodistrugă. Ce nu se înțeleg românii la ei acasă, d-apoi în altă parte! Gellu Dorian ilustrează, cu fină putere de pătrundere a psihologiei noastre, o Românie pitorească localizată aiurea, în toată mizeria și mai puțin splendoarea ei de pretendentă la visul american care întârzie să apară.” – Vasile Spiridon
De altfel, fericirea avea acolo alte dimensiuni, cel puțin în acele zile, cînd Crăciunul îi aduna la un loc pe românii care doreau să se întîlnească, fie la Irin, la clubul său generos ca spațiu și posibilități de socializare, fie la sala socială după ce asistau la slujba pe care preotul Teofil, amicul acestuia, o ținea în biserica pe care acesta o înființase, stînd cu chirie la un așezămînt anglican din A., foarte aproape de Duane House, păstorită cu mare libertate de Phader Anton, ori la biserica părintelui Ursu sau cea a lui Nedea, precum cei din clanul lui Iustin Canafu, unde mergea și Nedu, la Casa de Adunare din Flashing, iar tinerii, la discoteca din Sunnyside și la Casa Noastră, la Sir Vasilian, și cei mai înstăriți, la Harmony și la Cornell, cei din Q2, pentru că la cei din M.One nu ajunsesem încă.
În acea seară venise și Alexia. Îngrijea niște bătrîni evrei din L.I. Din cîte se lăuda, putea veni cu tot felul de bunătățuri de acolo. Însă i-a fost greu să le care. Mara știa că niciodată aceasta nu a venit cu ceva în mînă de acolo. Alexia era sigură că găsește de toate aici. Și acum bucătăria Marei era burdușită.
Conu’ Nedu mă luase la Cosco să facem cumpărăturile pentru Crăciun. Avea un stil groaznic, cînd făcea aprovizionarea. Am luat două cărucioare și am început să clădim în ele de toate. Nu mînca pui congelați. Spunea că sunt doldora de steroizi, că sunt îngrășați în două luni să ajungă la două kilograme bucata. Că altfel cum să hrănești atîta amar de lume, îmi spunea. Și avea dreptate. În schimb, am luat pește. Îi plăcea păstrăvul. Am pus în căruț trei caserole mari. Păi nu ajung, Domnule… Mai luăm încă trei…Și mai arunca încă trei caserole în căruț… Le privea cu admirație și oarecum îngrijorat. Cred că nu ajung. Să mai luăm șase… Nu-i cunoșteam stilul. Însă începea să mă amuze progresia cu care înmulțea fiecare produs. Dorea să arate că nu este zgîrcit. Dar m-am convins de maniera lui, ce părea a unui nesăbuit, cînd am ajuns la standul cu fructe. Douăzeci de baxuri de portocale. Să fie! Alte zece baxuri de grepfrut. Face bine la ficat. Avea regulile lui. Ciocolată, cîteva pachete. Pîine, nici nu mai știu. Cele două cărucioare se umpluseră. Și încă nu pusesem totul. Preparate de carne, a luat doar pentru noi. El nu mănîncă așa ceva. Părea că se hrănește sănătos. Și-a luat tot felul de deodorante. Mi-a luat și mie un pet de Listerine, că după ce vom mîncă pește cu usturoi, o să ne pută gura, iar aici dacă miroși a usturoi, nu poți ieși în lume. Ce știu ăștia ce-i sănătatea, beau coca-cola și mănîncă hot-dog pînă la loc comanda, din fuga calului, că altceva nu știu, comenta el, crezînd că astfel de informații e bine să le știu. Le știam, dar părea că exagerează cu această generalizare.
Vinul urma să-l ia Mara, cu ajutorul celor care se anunțaseră că vor veni la ea.
Make nu privise cu prea mare bucurie gestul lui Nedu, care, fin observator, cînd am descărcat totul în fața ușii, a văzut mirarea acestuia. Pentru el doar băutura conta. Ce să facă el cu atîtea fructe. O să facem suc, i-a spus Mara. Că tare te mai omori tu cu sucurile… Nici Mara nu se dădea deoparte de la galoanele cu vin, care în zilele acelea curseseră fără întrerupere, casa fiind plină de tot felul de lume…
Tachinările au ținut destul de mult, în așa fel că Alexia, care venise cu mîna goală, s-a simțit vizată și a plecat. Bîrfa a curs non-stop după plecarea acesteia. Mara ținea la ea. O adusese în America, pentru că i-a fost teamă să zboare singură cu avionul pe o distanță atît de mare. Fiind colege la același liceu, s-au săturat de bețivănelile soților, dar și de lipsa de perspectivă de acasă, și-au plecat în America. Obținuseră viză pe trei luni. Au ajuns în Megalopolis într-o zi după masă. Au luat un taxi din JFK și au spus taximetristului să le ducă în M.One, la o adresă dată la întîmplare, pe Lexington. Acolo știau că este un restaurant al unui român, care, la o adică, ar putea fi întrebat dacă nu are de lucru și de acolo, alte și alte întrebări, pînă la găsirea unei soluții, așa cum de regulă se întîmplă cu cei veniți aici din disperare, izmene pe călător, cum se spune. Auziseră ele că așa au procedat și alții. În astfel de situații, te legai de orice fir de ață care să se transforme apoi în odgon care să reziste la greutățile pe care le vei căra după tine, mai ales cele ce-ți vor încărca sufletul în care disperarea și deznădejdea își vor face cuib.
Însă socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din Lexington Av., cînd s-au trezit în stradă cu geamantanele mai mari decît ele, înconjurate de blocurile înalte cu pereții de sticlă și de o lume total diferită, indiferentă la fețele lor speriate. Povestea părea hazlie acum, însă, așa cum o văzusem și eu, încercînd să le descopăr în fișele mele, atunci semăna cu adio de la viață. Fugiseră din țară, de la catedrele lor, din dorința de a se afirma aici, în țara tuturor posibilităților, inclusiv aceea de a dormi în acea seară pe sub zidurile unei clădiri sau într-o stație de metrou, alături de homeless-ii care-și marcaseră foarte bine teritoriile. Dar și de a fi ridicate de poliție, pentru că păreau ca speriate de bombe, putea fi altă posibilitate. Cum să dai pe Lexington de restaurantul Jonny? În primul rînd aveau o informație proastă: acesta se afla pe Madison. Ce-i drept, nu departe de Lexington. Strada curgea din South Ferry, paralel cu Fifth Av., pînă se pierdea undeva în H. Au luat-o întîi spre Downtown și, după ce au mers cam o jumătate de oră, din cîte știa Mara, aducîndu-și aminte din cele povestite de unii și de alții, înainte de a pleca din țară, cînd și-a făcut toate socotelile cu trecutul și-și privea viitorul posibil numai dincolo de ocean, restaurantul Jonny era pe undeva pe lîngă Central Park. Hai să mergem Uptown, a spus Mara, care i-a mai cerut Alexiei să nu arate atît de dezorientată, că atrage atenția. Să pară degajate, ca și cum ar merge la sigur la o adresă anume. Dar dacă ne întreabă cineva la ce adresă? a spus Alexia. Păi asta aștept, să mă întrebe, și o să-i spun că la Jonny… Și tîrîiam după noi geamantanele noastre pe rotile, că ne luaserăm cu noi tot felul de boarfe și cărți, mai ales eu, povestea Mara, reproșîndu-i lui Make că a vorbit atît de urît față de Alexia, care a plecat, se pare, tot în bloc, la o pictoriță, care venise nu de mult, de la Baia Mare, sau poate la Mister Tacu, care avea ceva probleme cu niște chiriași din basement, care nu-și plătiseră chiria, dar burdușiseră cele două cămăruțe cu niște inși dubioși veniți din țară acum cîteva luni și care depășiseră limita admisă a decibelilor impuși de discreția de care aceștia aveau nevoie pentru a fi tolerați: era și la ei Crăciunul, nu…. Că pînă în L.I., la ora asta, o mănîncă lupii… Că atunci am stat peste noapte la storejirum, cum a pronunțat Mara sintagma storeroom, așa cum auzise ea că spun americanii magaziilor sau cămărilor în care adăpostesc mărfuri, ele fiind, pentru acele gazde miloase de o noapte, niște portoricani pripășiți, ca niște mărfuri de care nimeni nu avea nevoie…
Cheful a ținut toată noaptea, eu trecînd la bucătărie, unde am preparat, la grătar, păstrăvul, pe care toți cei prezenți, unii hămesiți, alții de poftă, l-au mîncat cu mujdei și mămăliguță. Conu’ Nedu a dat această comandă, iar eu, ca să arăt că știu să pregătesc peștele, m-am oferit să fiu bucătar. Cît am stat atunci, în prima mea venire în Megalopolis, am fost bucătarul tuturor întîlnirilor de acest fel, la care Conu’ Nedu aducea păstrăvii, iar eu îi preparam. Pofta cu care acesta îi îngurgita mă făcea să cred că sunt chiar un bucătar priceput. Îl învățasem, pînă la plecare, să bea palincă, el spunînd de fiecare dată, a doua zi, că nu a băut nimic, că credința lui, cea de adventist, nu-i dă voie. Însă, dornic de chef, uita de toate și se înhăma la băut cot la cot cu toți ceilalți. Eu mă conformam de fiecare dată. Luam șorțul Marei și mă apucam de curățat peștele, de preparat cu tot felul de condimente, îl ungeam cu ulei și-l așezam pe grătarul încins. În timp ce acesta sfîrîia, curățam usturoiul și pregăteam mujdeiul, așa cum îmi plăcea mie, sărat, bine pisat cu chisălețul – cuvînt la care toți rîdeau, cînd o întrebam pe Mara unde este acest obiect –, apoi turnam un pic de ulei și-l frecam pînă se făcea ca o maioneză, peste care storceam o lămîie sau turnam un pic de oțet. În astfel de situații, nu ai nicio jenă. Te așezi pe treabă ca și cum ai fi dintotdeauna în acea casă. De altfel, nimeni nu te bagă în seamă, în sensul, să te ia la ochi, să rîdă de tine. Ci poate admirația convivilor, atunci cînd ai pus totul pe masă, să-ți dea satisfacția la care nici nu te-ai gîndit.
S-a mîncat copios. S-a băut peste măsură, încît Make dormea undeva pe jos în dormitor, împreună cu alți invitați, căzuți ca atinși de bombe. Mara încă mai bea cu John, un amic venit de la Chicago să o întrebe dacă nu renunță la bețivanul de Make și să meargă cu el în Vest. Dar Mara părea ca bătută în cuie de actele pe care Codoban al ei i le tot promitea și de care depindea situația ei pe viitor.
Sufrageria se golise de musafiri, toți prieteni de-ai Marei, disperați sau fericiți că au sărbătorit un Crăciun atît de frumos. În speranța că John va pleca, la al nu știu cîtelea refuz al Marei, care trăgea țigară după țigară, după ce l-am condus pe Nedu în apartamentul lui, m-am întors, lăsînd-o pe aceasta să discute în dodii cu pretendentul la mîna ei, ajuns la limita răbdării. Retras în bucătărie, m-am apucat de spălat vasele, care se adunaseră într-un morman imens.
Mi-am adus aminte de perioada cînd am stat la Cîmpulung la o mătușă, care, văzînd din prima zi cînd am ajuns că știu să spăl vasele, pe care acasă la mama nu le spălasem niciodată, m-a pus de fiecare dată să fac această operațiune pentru care îmi cîștigam dreptul de a merge la film sau la cofetăria de vizavi de casa Doricăi Gasner, colega de clasă de care eram îndrăgostit lulea, pentru a o privi cum stătea la fereastră, neîndrăznind, a doua zi, la școală, să o privesc în ochi sau să o invit la film sau la cofetărie. Timiditatea aceasta mă caracteriza și acum, cînd, după ce am spălat vasele și le-am așezat toate la locul lor, văzînd-o pe Mara adormită cu capul pe masă, iar pe John, undeva, jos, în hol, am luat-o în brațe – era ușoară ca un fulg – și am dus-o în pat, învelindu-i trupul firav în care bătea inima unei femei care putea încă iubi. Cu aceiași ochi am văzut de-a lungul timpului trupul cîtorva femei pe care mi le-am dorit, dar nu le-am avut. Cînd ești departe de casă, trupul unei alte femei îți trezește instinctele și ai dori în orice clipă să-l ai, să-l pătrunzi cu sete. Nu același impuls am avut cînd i-am văzut corpul Marei, ostenit și lipsit de orice fel de vino-ncoa. Gura îi duhnea a vin, usturoi și țigări. Dacă nu ar fi fumat și băut, din prima zi cînd a intrat în building, ar fi fost soția mea, mi-a spus Conu’ Nedu, cînd a început să mi-i prezinte pe colocatarii lui, houseful-ii mei, cum le-a spus. Ar fi trăit ca o regină. Numai că, așa cum știm, Mara nu ar fi renunțat la ortodoxism, pentru adventism, nu s-ar fi pocăit. Rezista, cum se spune, pe baricade. Însă putea, așa cum arăta acum, să cadă oricînd victimă oricui. Cu trecerea timpului, disperarea o va duce spre așa ceva.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească