Uite că există și poeți ințelepți! Gelu Diaconu este unul
dintre ei. A știut să-și amâne debutul până după m”dele din ultimul
timp: beat-ul, mizerabilismul și expresionismul simbolic.
Explodează acum, copt din toate punctele de vedere, cu un alert și
seducător volum de “Antipoeme” (Vinea, 2008). Antipoeme,
probabil, pentru că sunt antilirice, antidiscursive,
antilacrimogene, antiteribiliste si antiplictisitoare.
In camera lui albastră, cetățeanul liric se retrage ca in
placentă și scrie la un roman. Poemele acestui clovn trist sunt
jurnalul romanului niciodată terminat. Camera albastră nu este
căptușită cu plută, cum era cea a lui Proust. (Are totuși termopan!
Hm, ușor inceput de izolare fonică burgheză!). Așa că nici
Jurnalul nu povestește despre vreun turn de fildeș. Avem
aici orașul cu betoane, ambuteiaje și hypermarketuri. Și printre
ele, acest town-trotter, poetul bântuit de flash-back-urile
din tinerețe, când se hârjonea in zăpadă lângă stația de autobuz,
mergea la pescuit cu Diaconu Sr. ori bătea pas de defilare in
cătănia comunistă (“am fost prea mic/ ca să merg la woodstock/ m-am
mulțumit/ cu ce mi s-a oferit/ manifestațiile de 1 mai/ cu mici/
bere/ și stegulețe tricolore/ & 2 mai ziua tineretului/ cu
cenaclul flacăra și florian pittiș/ fără plete”). Nostalgia după
vremurile când nu era responsabil peste facturi și nu-și pierdea
viața pe la stupidele interviuri de angajare este stresată de
gândul că s-ar putea să debuteze prea târziu. Că a ieșit din ritmul
literaturii.
Ce ciudate preocupări are omul acesta! Când toți sunt
preocupați de “berea in care ne-am născut” sau, in cazul
scriitorilor, de strategii de anticameră prin care să se aboneze la
succes, el se plânge că nu l-a putut cumpăra pe Cărtărescu pe
bonuri de masă și a trebuit să se limiteze la salam. (Hai, măi
Gelu, nu te intrista, nu e vorba de Llosa, totuși!). Am zis că se
plânge? Inexact! O infirmă chiar cetățeanul liric: “am 43 de
ani/& am avut curajul să merg mai departe/cred in sinceritate/
& nu-mi plac efuziunile bombastice”). El mimează
existența unui consumator onest (oare există așa ceva?), dar il dau
de gol gusturile sofisticate: “uneori imprumut cărți/ bibliotecara
imi zâmbește/ in timp ce-și aranjează fișele/ cu mâinile delicate/
surâde/când o intreb de unii autori/ despre care n-a auzit/ ii
sticlesc ochii/ de plăcere/ mă crede un om cult”.
Umbra personismului lui O’Hara este reperabilă. Și un
anecdotic inspirat de “Fratele păduche” al lui D. Sociu, pe
de o parte, și de “Paginile” Elenei Vlădăreanu, pe de alta.
Asta nu inseamnă că Gelu Diaconu ar fi influențat de ei! La fel de
bine se poate urmări un filon cinic, mascând sentimentalismul, in
genul lui Ch. Bukovski sau Leonard Cohen.
Poemele diaconești ii asimilează pe inaintași și devin cu
totul altceva, mai simpatic și mai spontan. Marea lor artă este
vrăjirea cititorului fără artificii, rețete și poante finale.
Poeziile sunt scurte, dar alcătuiesc un continuum ce mărturisește
despre viața oblojită a unui intelectual in afara lumii
intelectuale (de fapt ăsta e romanul la care tot migălește el in
camera albastră). Nimic din indârjirea lui Ianuș impotriva patriei
nesimțitoare, nimic din urletul lui Ginsberg. Rareori vine
metafizica peste versuri ori comentariul din off.
Coșmarescul nu lipsește, dar este umanizat. Faptele sunt prezentate
nud, dar filmate dintr-un asemenea unghi că nu e nevoie să spui, ca
la Urmanov, hai, dă și pagina asta! Poetul nu trebuie să se roage
de cititor. Dacă deschizi cartea, nu te poți opri până n-o dai
gata. La fel de uluitor de simplu și surprinzător este ciclul
“Prăbușirea casei D”. Noul Poe, un excelent poet imobiliar,
deplânge vânzarea apartamentului, ce duce la destrămarea familiei.
Acolo avea loc iubirea lui cu Criss (ca orice poet contemporan care
se respectă, nici al nostru nu iese din casă fără muză).
Mereu atent la ce se intâmplă pe scena poetică (era să zic
politică, ptiu!), Gelu Diaconu preia tehnici și forme fără
complexe. Iși permite, insă, pentru că le umple cu un conținut
numai al lui. In timp ce alții scriu despre plictiseală, lehamite
și “stări de căcat”, Gelu iși adjudecă domeniul blazării
(“ospătarul mă intreabă/ dacă mai doresc ceva// nu, ii spun/ in
general/ nu-mi mai doresc nimic”). Adică o infruntare aristocratică
a capitalismului turbat. Traversează citadinul cu căștile in urechi
și se deconectează de la Queen și Pink Floyd numai de nevoie. Și
cred că aici e secretul artei lui: firescul, (auto)ironia,
nostalgia perplexă și un soi de reproș budist adresat lumii.
Privește in jur, se miră de nebunia generală, robotizată, dă din
umeri ca un boier și se acuză pe sine de inadaptare. Pe sub
mustață, insă, am impresia că murmură: “par delicatesse j’ai
gagné ma vie!”
Din volumul Anticanonice (cronici stresate), in curs de
apariție la Editura Tritonic
Felix Nicolau (n. 1970) este conferențiar la Universitatea “Hyperion” din București. A publicat romanul Tandru și rece (Cartea româneascǎ, 2007) și criticǎ literarǎ: Homo imprudens (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006) și Eroismul eminescian (Editura Perpessicius). Colaboreazǎ la revistele Luceafǎrul de dimineațǎ, Steaua, Tomis și Arca.