Părinte și vizionar al Clocotrismului (Klokotrizam), mișcare de avangardă literară pe care a inițiat-o la Belgrad in anii 70 și care paria pe spectacolul total al poeziei ca viață nesupusă limitelor și convențiilor, cu elemente din artele vizuale precum performance și instalație, Adam Puslojic nu s-a lăsat prins de mrejele experimentului, ci a dus experimentul intr-o interioritate a trăirii poetice in care tema identitară a luat chipul și asemănarea unor mari mituri balcanice, printe care cel mai proteic pentru devenirea sa literară și spirituală este cel al Poetului, al lui Orfeu.
In „Asimetria Durerii”, titlul trilogiei ce cuprinde „Asimetria Durerii”, „Trecerea surâsului” și „Cânt posibil”, Adam Puslojic e un Orfeu ce peregrinează „după primul plâns” pentru a se intări de Adevărul Poeziei și al Inițierii: „scrisul meu/ este sicriul meu, nu/ altceva (…) Scriu/ un sicriu, un nou sicriu“. In călătoria lui Adam-Orfeu sunt evocați și iubiți cu cuvântul cei care au fost „unelte” simbolice in inițierea și devenirea intru Poezie și Ființă: Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Srba Ignjatovic, Marin Sorescu, Eugen Simion, Ioan Flora ori Mircea Dinescu. Adam le găsește acestor companioni de trăire in Poezie un semn de dialog prin care inițierea in Poezie să nu poată fi oprită de primejdia Morții: „Mă rog la tine, blândul meu Părinte,/ Deschide-mi gura, cuvânt după cuvânt,/ Și trece-le, trece-mă, prin a ta minte,/ Să devin un suflet, viu, peste morminte”. Adam-Orfeu pendulează stilistic intre ludic și intertextualitate („La mysterre on n’existe pas! La noi / la Lilieci, s-a născut la sat/ cu veșnicia?/ Acum el cotropește/ și cârpește lumea cu smaralde”, Misteria Sorescu), intre realismul magic („Iar atunci vine Liubomir Ciosici, cel/ ce pictează atât de amănunțit și curat/ incât, odată, un porumbel alb s-a oprit/ pe o creangă subțire, desenată de Liuba/ tot crezând că ea există undeva in lume“, Amintiri din tinerețea valahă, II) și marile interogații („…Aici am venit o singură dată/ Și am rămas de o sută de ori!/ Luptându-mă cu plecarea din mine/ Am invățat toate lecțiile despre cerc/ In afară de una singură…/ Cercul/ Unde/ Incepe?”).
O stilistică și din pulpana clocotristă, și postromantică, și postexpresionistă, brodată cu autenticitate pe o viziune-trăire, cea orfică, prin care Adam Puslojic incearcă să-și suprindă contemporanii, dar și propriile sale matrițe de limbaj. Un drum dublu: pe de o parte, limbajul care vizează (post)modernitatea, inovația și dexteritatea dicțiunii poetice, pe de altă parte, viziunea ce iși trage sevele din arhetip și mitologie pentru a le reinvesti prin interioritate și transcendență eului poetic.
Constantă in toate aceste cărți de poezie din trilogia „Asimetria Durerii” – printre ele poeme publicate in ultimii ani la edituri românești, dar și multe inedite, dedicații scrise cu gândul de a impune ideea inaltă de prietenie literară și de „impietrire” a unor entuziaste clipe biografice – este multiplicarea de sine prin Poezie. Ai putea crede, chiar la o repede ochire a poemelor sale, că tot ceea ce atinge Adam Puslojic e sortit tranformării in vers și confesiune, in „clocot” de trăire și in „poeme bătute-n cuie” (ca la Răstignire ori ca in scrisul-sicriu). Adam-Orfeu iși trăiește clipa ca și când ar putea obține tot timpul de la ea un „cânt posibil” despre „un pământean/ minunat de obișnuit/ crescut cuminte/ sub o stea răsăriteană”.
Tranformarea orfică a faptelor de zi și de noapte prin care poetul iși trăiește și etalează existența la cea mai inaltă temperatură a verbului și a unui „timp de aur” dă o teribilă senzație de energie consumată până la epuizarea mijloacelor stilistice prin zeci de dedicații dăruite unor autori ori unor cunoscuți ai poetului. Ni se oferă, astfel, o arheologie a scrierii poemului cu toate nivelurile și posibilitățile de construcție stilistică, cu ademenirile și ceața dintr-o „biblie incă nescrisă”. E un tur de exprimare a tuturor mijloacelor poetice, la vedere, decopertate și fără false strategii de marketing cultural și de –isme literare. Gheara leului Adam Puslojic se vede in câteva capodopere ce acoperă toate fundațiile scrisului său. Printre acestea, „O ingerească intrebare”: „Aud un câine cum latră/ la o icoană, văzând/ acolo altceva – poate/ mai mult o pisică neagră// sau un nor plin/ de intuneric sau/ un șarpe colorat/ cu sânge// mi-am astupat urechile/ cu ceară, speriat/ de atâta adevăr in lume// latru și eu: Unde este/ icoana mea?// Dar ce este pe lume/ o icoană?// Cum recunosc un Dumnezeu/ care nu latră dumnezeiește/ ca mine?// Am un răspuns. La bot./ Nu-l spun de rușine/ și frică, din durere.// Eu totuși sunt un câine/ din templul acela/ inainte de potop”.
E de urmărit in „Asimetria Durerii”, cu mare interes și cu delicii de lectură, felul in care Adam-Orfeu știe să pună in valoare poveștile fabuloase și intâmplările de „realism magic” din satul său sârbo-valah, „mătasa sănătoasă din Craina Timocului”. Pare o lume ce incă mai crede in versuri și care mai scrie in poezii, chiar dacă și ea, lumea ca lume trăită și visată a poetului, are a se confrunta identitar cu o „ortografie grea”, mereu și sfâșietor mai bogată cu o inmormântare: „Pe neașteptate/ stau și eu/ aici la coadă -/ ce se mai vinde fraților?// moartea se vinde/ se vinde ieftin/ de tot/ aproape gratis// fugi dracului/ iarăși mă minți/ iarăși și iarăși/ ca pe un smintit// eu de aici/ unde stau cuminte/ la rând văd doar/ câteva bucăți de vid// și-un kilogram/ de mălai de la Cobișnița/ adus aici pe cal/ sau pe măgar” („Pe neașteptate stau la coadă”).
„Asimetria Durerii” e o carte-obiect neapărat de cumpărat și de citit in tihna unei inimi eliberate de mode literare și consumism. Un eveniment editorial ce face dreptate unui mare poet româno-valah, Adam Puslojic, printre puținii confrați care nu s-au lepădat de nevoia de Celălalt și de poezia de ieri și de astăzi a literaturii române.
www.poemulmatrita.blogspot.com